Capitolul 7 – Men in Black

După ce m-am omorât de câteva ori (doar virtual), mi-am dat seama că ar fi ironic să obţin punctajul record la un joc care presupune omorârea mea, aşa că m-am oprit. Am lăsat jocul în seamă fanelor lui Rob care l-au creat. Deşi mă îndoiam că ele mă pot urî mai tare decât mă uram eu pe mine.

M-am gândit că dacă tot eram obligată să mă folosesc de Rob, aş putea foarte bine să fiu sinceră. Să-i spun pur şi simplu cum stau lucrurile.

Gândul că îi voi spune totul cu multă sinceritate m-a făcut să mă simt mai puţin vinovată. Ar înţelege dacă i-aş explica felul în care Theo şi Bill (nu eu) vor să profite de pe urma celebrităţii lui ca să promoveze trupă. Da, asta trebuia să fac. Oare? Nu s-ar supăra? Cred că s-a săturat deja de oamenii care vor tot timpul ceva de la el. O să stric totul.

Când a venit ora 8, eram încă pierdută în gânduri învălmăşite, şi mă tot învârteam prin casă de vreo 3 ore. Petrecusem ceva timp şi holbându-mă pur şi simplu la ceas aşteptând să treacă timpul. Jalnic. Până la urmă mă îmbrăcasem casual. Nu voiam să par că mă chinui prea tare.

Dar ora 8 a venit, şi a trecut. Mi-am impus să nu mă las copleşită de convingerea că Rob m-a lăsat baltă. Mi-am petrecut timpul până la 8:30 enumerând în minte toate motivele care ar fi putut să-l facă să întârzie. Erau multe, aşa că mi-au ţinut mintea ocupată.

În sfârşit am văzut maşina neagră parcând în faţa blocului aşa că m-am dus să deschid uşa de la intrare. Nu aveam de gând să pomenesc nimic despre întârziere. Asta aşa… ca să dovedesc cât de simplă, toleranta şi lipsită de obligaţii ar putea fi relaţia cu mine. Să vadă că sunt înţelegătoare şi relaxată. Ce atâta grabă, oricum? Avem tot timpul…

– Hey, am zis veselă când am deschis uşa.

Exersăm eul meu înţelegător şi relaxat. Asta până să văd că în prag era Sam, nu Rob. Am redevenit posacă şi nervoasă.

Pentru o secundă nici nu l-am mai recunoscut pe Sam. Când îl văzusem prima oară (şi singura oară) era întuneric. Şi stătea jos. Acum vedeam că e foarte înalt. Purta un costum negru care îl făcea să pară foarte intimidant. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem mic şi gras.

– A, Sam. Ai venit să-mi spui că nu mai vine, am zis eu tristă. Te-a trimis să anulezi întâlnirea.

Eram sigură. Oricum fusese prea frumos ca să fie adevărat.

El se uită la mine plictisit, aşteptând să tac.

– M-a trimis să te iau, a zis el.

– De ce? Am întrebat.

Sam a oftat iritat. Voia să-mi arate cât de evident putea că ar fi preferat să facă orice altceva decât să-mi răspundă mie la întrebări.

– A fost reţinut de nişte probleme neprevăzute, a recitat el mecanic.

– Şi te-a trimis pe tine.. A, stai… deci chiar eşti şoferul lui! am exclamat victorioasă.

Mi-a aruncat o privire încruntată, vizibil jignit.

– N-ar trebui să te schimbi ca să putem să plecăm? Mi-a replicat el nepoliticos.

– Sunt deja schimbată, m-am strâmbat eu la el. Aşa merg.

Ce haios, se răzbuna pe mine încercând să mă jignească la rândul lui!

Dar dacă vorbeşte serios?

– Hm, de fapt.., am zis eu schimbând tonul cu unul mai puţin acid. Unde mergem?

Dacă era un local de fiţe sau cu ţinuta obligatorie, atunci chiar trebuia să mă schimb în ceva mai elegant! M-aş face de râs în blugi.

– A spus că o să hotărâţi împreună unde mergeţi, când vă vedeţi, a zis Sam indiferent.

Am răsuflat uşurată. Dacă Robert propunea un loc prea luxos, puteam să insist să mergem undeva unde să mă simt mai puţin expusă.

– Dar cu Asalia merge de obicei în Crystal, continua Sam.

Am rămas uitându-mă la el. Nu ştiam cine e Asalia. Luându-mă după nume, vizualizam un fotomodel cu o frumuseţe exotică.

– Sunt doar prieteni, a recitat el iar pe tonul mecanic care era probabil destinat declaraţiilor de presă.

Dar avea un zâmbet larg şi răutăcios pe faţă.

Îmi venea să-i trag un pumn.

Nu ştiam cine e Asalia, dar ştiam ce e Crystal: un local cu pretenţii.Şi dacă voiam măcar să sper să mă ridic la nivelul Asaliei, oricine o fi fost ea, trebuia să mă conformez.

– Vin imediat, i-am zis lui Sam închizându-i uşa în nas.

Când m-am întors eram îmbrăcată cu rochia mea scurtă şi neagră pe care o uram.Mă simţeam penibilă şi total lipsită de graţie.

– Mult mai bine, a comentat Sam.

– Mersi…

Poate era bine intenţionat până la urmă. Voia să mă ajute, până la urmă. Începea să-mi fie mai simpatic.

– Să nu uiţi să te încalţi, a zis el cu ochii la balerinii mei.

Dar eram încălţată! Erau balerinii mei preferaţi. Trebuia totuşi să recunosc că nu se prea potriveau cu rochia. I-am descălţat şi am luat o pereche de pantofi cu tocuri. Acum arătăm ca o girafă în derivă.

– Acum e bine? Am întrebat, simţindu-mă extrem de stupid că trebuia să primesc de la el sugestii vestimentare.

A dat din cap aprobator şi m-a condus la maşină.

Am răsuflat uşurată când m-am văzut aşezată în siguranţă pe bancheta din spate. Mersul meu pe tocuri era periculos şi pentru mine, şi pentru cei din jur, iar scurtul drum până la maşina mă sleise de puteri.

Interiorul maşinii arăta la fel de grozav cum îmi aminteam Doar mirosul de bere şi sticlă spartă dispăruseră.

Deşi a lăsat deschis geamul prin care puteam să comunicăm, Sam a condus în tăcere, ceea ce îmi convenea de minune. M-am gândit pentru o clipă că aş putea să-l trag de limbă despre numită Asalia dar am hotărât că nu vreau să ştiu.

După luminile din ce în ce mai puternice care străluceau prin geamul fumuriu, mi-am dat seama că mergeam spre centrul oraşului.

Eram pe punctul de-al întrebă pe Sam cât mai avem de mers, ca un copil enervant şi nerăbdător, dar a cotit brusc şi a oprit maşina în spatele unei clădiri.

M-am uitat plină de emoţie pe geam după Rob, dar n-am văzut pe nimeni. Sigur aici trebuia să ne întâlnim?

Am auzit vocea lui Sam vorbind cu cineva la telefon. Nu am înţeles nimic din ce spunea. Oricât de greu era de crezut, am realizat că vorbea codat. Spunea chestii de genul “numărul unu pe poziţii” sau “zona A e deparazitata”. M-a făcut să râd. Îmi venea să-l întreb dacă glumeşte. Cine se crede? James Bond?

Tot uitându-mă după Rob, am văzut că în spatele nostru a oprit altă maşină, asemănătoare cu cea în care eram. Din ea au ieşit trei oameni în negru. Unul din ei vorbea într-o cască, iar ceilalţi doi se uitau împrejur. Începea să devină cam înfricoşător. Semăna cu o operaţiune a serviciilor secrete. Sau a mafiei. Sau o răpire!

– Sam! I-am spus eu încercând să par calmă. Tipii ăia dubioşi vin încoace.

El s-a întors să se uite la mine ca la o nebună, în timp ce portiera din stânga mea s-a deschis şi Rob a intrat şi s-a aşezat lângă mine.

– Bună, mi-a zis el zâmbitor.

Venise mergând în spatele tipilor dubioşi. Era şi el îmbrăcat în negru, arătând copleşitor de bine.

Am început să râd uşurată.

– Ce-i? Întrebă Rob confuz.

– Au speriat-o manevrele de diversiune, m-a dat Sam de gol în timp ce pornea maşina.

Rob a părut de-a dreptul îngrozit:

– E adevărat?

– Nu…, am zis eu simţindu-mă că o proastă.

Mi-am adus aminte de prima seară în club, când văzusem atât de multă lume strânsă în faţa intrării, iar noi am ieşit pe uşa din spate. Acum era evident că pe el îl aşteptau, şi că probabil se desfăşurase o operaţiune asemănătoare de scoatere a “numărului unu din zona A”, doar că fără ştirea mea.

– Sam, de ce nu i-ai spus lui Emily ce se întâmplă? Întrebă Rob şi mă trase în braţele lui protector, ca şi cum voia să mă liniştească.

Dacă mă gândesc mai bine, chiar a fost destul de înspăimântător… Merit puţină consolare. Mai ales dacă implica îmbrăţişări. Mmm… ce bine mirosea.

Sam a bâlbâit ceva despre faptul că se aştepta să-mi dau şi singură seama. Era evident o ofensă directă adusă inteligenţei mele, dar nu-mi pasă. Cum să-mi mai pese de orice altceva, când eram strânsă la pieptul lui Rob?

Rob a închis nervos fereastra de legătură cu şoferul, şi explicaţia lui Sam s-a întrerupt brusc. Mi-a plăcut asta.

– M-au urmărit nişte paparazzi şi a trebuit să schimb câteva maşini, m-a informat Robert dându-mi drumul din îmbrăţişare.

O spunea atât de firesc de parcă aşa ceva i se întâmplă des. Probabil chiar i se întâmplă des!

S-a îndepărtat puţin şi a părut, dintr-un motiv necunoscut mie, jenat. Mi-am dat seama pentru că şi-a trecut mâna prin păr şi mi-a evitat privirea:

– Scuze, aş vrea să nu fie nevoie de toate astea, ştii… Mi-ar plăcea să-mi conduc singur propria maşină, de exemplu.

– Şi de ce n-o faci? Am întrebat.

– E cam complicat, se eschivă el.

Se uită la mine o clipă, apoi se hotărî să-mi spună:

– Studiourile de producţie mi-au pus la dispoziţie şofer şi bodyguarzi, fără să mă lase să refuz. Au spus că e pentru siguranţă şi confortul meu dar de fapt se asigura că pot să mă controleze.

Probabil că mă uitam la el cam sceptică, pentru că a adăugat:

– Ştiu că sună a paranoia, că teoria conspiraţiei, dar crede-mă că ştiu ce spun.

– De ce ar vrea să te controleze?

Vedeam că nu-i face plăcere să vorbească despre asta, dar eram curioasă.

– Ca să nu fac vreo tâmpenie, presupun. Să nu fac ceva care să afecteze imaginea mea şi implicit filmele lor.Au multă încredere în mine…, zise el râzând.

Era un râs cam amar şi nu ştiam ce să spun. M-am întrebat care ar fi tâmpeniile pe care le-ar fi putut face, şi dacă eu mă număram printre ele. Un singur lucru era cert: nu înţelegeam prea multe din lumea lui. Nu înţelegeam mai nimic de fapt, nici măcar interesul lui pentru mine.

– Unde mergem? Am întrebat ca să schimb subiectul.

– Nu ţi-a spus Sam?

Încă un lucru pe care Sam nu mi l-a spus. Ce surprinzător.

– Mergem în parc.

Crystal pe naiba. Nu că m-ar fi deranjat să merg noaptea în parc. De fapt mi se părea chiar foarte romantic. Dar aş fi vrut să fi ştiut, ca să nu mă îmbrac aşa exagerat.

– Poate a uitat, l-am scuzat eu pe Sam înjurându-l în gând.

– Poate, aprobă Rob. Voiai să mergem în altă parte? Adică m-am gândit că o să fie frumos în parc ca să… ştii tu…

Nu, nu ştiu. Toate variantele care să înlocuiască “ştii tu” erau destul de perverse în capul meu.

-… să ne plimbăm… şi chestii de genul ăsta, continuă el nesigur.

– Cât de romantic, am comentat eu.

El a râs.

Hm. Să ne plimbăm. M-am uitat în jos la tocurile mele. Sperăm că plimbarea să fie de la maşină până la prima bancă şi înapoi, pentru că altfel am încurcat-o.

– Voiam să te anunţ că nu pot să vin eu să te iau, zise el după o pauză. Dar mi-am dat seama că n-am numărul tău.

Judecând după numărul mesajelor şi apelurilor pe care le-am primit azi, el rămăsese probabil singura persoană din Londra care nu-l avea.

Îmi aflase adresa înaintea numărului de telefon. Asta nu era normal, nu?

Şi-a scos mobilul din buzunar şi am făcut şi eu la fel. Doar că eu a trebuit să mă chinui să-l deschid în palmă, să-l dau pe silenţios şi să şterg toate mesajele necitite (între timp numărul lor crescuse). Toate astea fără ca Rob să observe. Nu ştiu de ce, dar nu voiam să vadă repercusiunile articolului. Era mai uşor să ignor pur şi simplu problema. Şi cât de simplu a fost, doar printr-o simplă apăsare de buton.

Dar imediat ce le-a şters, au început să vină altele. Avusesem memoria mobilului epuizată, şi mă mai aştepta o rundă de mesaje proaspete care aşteptaseră să mă bombardeze.

Le-am şters şi pe astea dar mi-am aruncat ochii pe ultimul mesaj primit de la Theo: “Mâine concert în Astoria, ora 9. Proba de sunet la 6. Le-am promis că-l aduci pe R.Pattinson. Darra ne-a spus că l-a întâlnit la tine. Nu ştiu din ce motive ai simţit nevoia să ne minţi. Îmi pare rău că n-ai încredere în noi, dar asigură-te că vine. E biletul nostru de intrare acolo.”

La naiba.

Darra… Încă supărată pe mine.

Nu pot să fac asta.

Mi-am muşcat buza panicată, încercând să găsesc o soluţie.

Am uitat complet de Rob care se uită la mine aşteptând cu mobilul în mână, şi părea că făcea asta de ceva vreme.

M-am scuzat distrată, i-am dictat numărul, iar el mi-a dat un bip. Gata. Eram fericită posesoare a numărul lui de telefon.

Mi-a venit să fac o glumă despre faptul că m-aş îmbogăţi dacă l-aş vinde pe net, dar m-am abţinut la timp. Umorul meu putea să fie foarte uşor înţeles greşit. Mai ales având în vedere că tocmai mă pregăteam să-i spun cât de profitoare sunt în realitate, fără nici o urmă de glumă.

El îmi zâmbea fără griji, şi am încercat să-i răspund cu un zâmbet la fel e sincer. Hm, poate puteam să mai aştept puţin înainte să-i spun, m-am gândit în timp ce maşina se oprea. Să aştept un moment mai potrivit. Acum cu siguranţă nu era.

Am coborât pe aleea pietruită inghitindu-mi nodul din gât şi găsindu-mi un oarecare echilibru precar pe tocuri. Parcul era pustiu şi tăcut. Singurul sunet era cel al copacilor mişcaţi uşor de vânt.

O să fie o întâlnire cel puţin interesantă…