Never Think

fic by Eve

Capitolul 1 – Creepy Strangers

 roob
Concertul din seara aia ieşise foarte prost. Şi nu spun asta pentru că aş avea eu o viziune perfecţionistă sau un auz rafinat. Nu.  Concertul ieşise prost şi oricine din public, oricât de afon sau beat era el, tot şi-a dat seama de asta.

– Ce tare a fost ! Bate palma ! a strigat Bill spre mine în timp ce cobora dintr-o săritură de pe scenă.

Ce-i drept, Bill era şi afon şi beat…dar încă mi se părea incredibil că optimismul lui nu se diminua absolut deloc, indiferent de situaţie.

M-am strâmbat la el.

– Ce-i ? întrebă Bill confuz.

– Tu chiar nu-ţi dai seama că mai aveau puţin şi aruncau cu sticle în noi ?

– Ce ? Despre ce vorbeşti ? Ne aclamau !

– Se numesc huiduieli, am încercat eu să-l lămuresc.

– Nu vă certaţi iar, s-a auzit vocea lui Theo de undeva de sub o boxă.

Tocmai începuse să strângă cele câteva zeci de cabluri de la instrumente. Nu ne permiteam să angajăm pe cineva specializat care să facă asta în locul nostru, iar Bill şi cu mine eram prea nepricepuţi la tehnică. Aşa că sărmanul Theo era nevoit să îndeplinească funcţiile de tehnician şi sunetist, pe lângă cea de chitarist. Era singurul care îşi merita banii, având în vedere că Bill nu făcea decât să urle că un bizon torturat în microfon şi să se strâmbe ca un star rock ce se credea, iar eu să mă chinui disperată să nimeresc acordurile pe clape.

– Nu mai contează cum a fost…, a zis Theo cu un aer resemnat.

– Deci recunoşti că a fost dezastruos, am dedus.

– N-a spus asta! m-a contrazis Bill.

Am continuat să mă cert cu Bill, eu acuzându-l că e surd, el acuzându-mă că sunt negativistă, până când am zărit-o pe Darra intrând pe uşa clubului. I-am făcut semn de la distanţă să vină la noi, în spatele scenei.

– Heei ! Bravo ! Aţi fost grozavi ! ne-a felicitat ea cu un zâmbet exagerat de entuziasmat pe faţă.

– Vezi ? făcu Bill spre mine.

– Darra, te-am văzut când ai intrat. Abia acum ai ajuns. Nici măcar nu ne-ai ascultat! am subliniat eu .

– Ei, amănunte…, zise ea evaziv. Ştiu sigur că aţi fost grozavi. Hai să bem ceva.

Am renuntat sa mai insist. Mi-am strâns lucrurile şi l-am întrebat pe Theo dacă vrea să-l ajut. Intrebare de complezenţă, pentru că amândoi ştiam că nu sunt în stare nici să scot un cablu dintr-o bornă fără să mă curentez. Mi-a făcut semn să plec şi să-l las să-şi termine treaba.

Darra se aşezase deja la bar, aşa că am ocupat scaunul de lângă ea. A comandat si pentru mine un pahar de ceva, dar nu am fost prea atentă ce anume. De fapt, tot ce voiam era să plec mai repede acasă. Mă simţeam prost să stau acolo, în mijlocul oamenilor pe care îi torturasem cu puţin timp înainte. Mi se părea că se uită toţi la mine şi râd. I-aş fi spus şi Darrei ce gândeam , dar probabil că mi-ar fi zis că sufăr de paranoia şi că trebuie să mă tratez.

– Ce-ţi mai face iubitul? am întrebat-o.

Darra a sorbit incet din pahar, înainte să-mi răspundă:

– Din păcate n-a putut să vină în seara asta…

Mai degrabă n-a vrut  să vină. Iubitul Darrei a venit la un singur concert de-al nostru, dar de atunci nu l-am mai văzut. Faptul că prefera să o lase pe iubita lui într-un bar noaptea neînsoţită, decât să ne suporte pe noi cântând…spunea multe.

Mă simţeam cam dezamăgită. Din momentul în care am aflat că tipul lucrează în industria muzicală şi are multe cunoştinţe influente prin Londra, îmi făcusem speranţe că poate trupa noastră, Creepy Strangers, o să avanseze în sfârşit , cu ajutorul lui, din stadiul de cântări prin puburi afumate, la ceva mai mult. Dar mă înşelasem.

– Are mult de lucru, îl scuză ea. De fapt a început să mă calce pe nervi din cauza asta.

Am dat din cap înţelegătoare.

– Ieri m-am trezit cu el la uşă pe la 2 noaptea. Cică a stat la studio până atunci. Şi nu e prima dată când face asta. Iţi dai seama că la ora aia eu sunt prea obosită şi nervoasă ca să mai am chef de… Dar ăla cine mai e?

M-am întors să văd la cine se referă. Trebuia să fie cu adevărat important dacă a făcut-o pe Darra să se întrerupă din povestit.

Pe scenă tocmai se urcase un chitarist care îşi aranja concentrat microfonul, cu privirea în jos.

– Nu ştiu, am zis eu analizându-l. Dar seamănă cu cineva.

Mi se întâmpla des să văd figuri cunoscute pe care nu ştiu de unde să le iau. Memoria mea proastă e de vină.

Si tipul ăsta îmi dădea impresia că-l mai văzusem pe undeva. Purta nişte blugi tociţi care păreau să se dezintegreze pe el şi un tricou simplu. Genul de vestimentaţie care voia să afirme clar : « Nu îmi pasă deloc cum arăt ». Până şi părul îi era răvăşit şi încâlcit, ca şi cum abia se trezise din somn. O prezenţă scenică nu prea cizelată.

Ştiam că Darra ar fi vrut să continue să se plângă de iubitul ei, dar în bar se făcuse brusc foarte linişte. Aşa că am rămas şi noi tăcute, aşteptându-l pe chitarist să înceapă.

Şi-a acordat stângaci chitara şi apoi a început cu un acord cam fals. Şi-a dres vocea şi a început iar să se acordeze.

Am zărit capul lui Theo ieşind de după cortina din spatele scenei, ca să vadă şi el ce se întămplă.

Chitaristul se hotărâse că nu poate să fie mai acordat decât atât şi începuse cu un fel de baladă ciudată şi deprimantă, cu o voce mormăită, acompaniată de chitara falsă. Nu înţelegeam prea bine versurile, dar puţinele cuvinte pe care le auzeam mă făceau să cred că e ceva în legătură cu iubirea imposibilă şi cu moartea.Un pic cam deprimant.

Capul lui Theo continua să se vadă din culise. Rămăsese şocat, cu un cablu atârnat într-o mână şi cu o privire aproape speriată. Era atât de caraghios încât pur si simplu nu mi-am putut abţine râsul.

Am simţit cum lumea s-a întors să se uite cu reproş la mine când hohotele mi-au răsunat în sală nepoliticos de tare. Am tăcut jenată, dar era deja prea târziu.

Chitaristul şi-a îndreptat privirea direct spre locul unde stăteam eu,  evident deranjat că îi stricasem atmosfera emoţionantă a piesei. Mi-am dorit să se deschidă un crater în podea.

Poate n-ar fi fost aşa de rău, dacă Bill nu şi-a ales chiar momentul ăla să strige din culise :

– Eeeem !Ai văzut cumva unde mi-am lăsat mobilul?

Ştiam că ar fi continuat să strige dacă nu mă duceam la el, aşa că am traversat repede culoarul strâmt dintre mese, sub privirile tuturor. Am urcat pe scenă şi am trecut exact pe lângă chitaristul care acum probabil mă ura de moarte că i-am distrus de tot concertul. Aproape că mă aşteptam să se oprească din cântat şi să-mi tragă cu chitara în cap. O meritam. Cred că eram roşie când în sfârşit am intrat după cortină.

– Bill! am şoptit printre dinţi. De ce strigi ? Se cântă, ce naiba!

– A început să cânte ? Credeam că doar se acordează.

– Nu. Chiar cântă.

– A, dădu el din umeri.Mi-ai văzut mobilul?

L-am ajutat să-şi caute mobilul, până şi-a amintit că de fapt îl lăsase acasa . Theo terminase şi el de strâns instrumentele, dar înainte să putem să ieşim din culise a trebuit să aşteptăm să încheie chitaristul ultima piesă. N-aş fi avut curaj să-l mai deranjez încă o dată. Abia după ce m-am asigurat că nu mai era nimeni pe scenă, le-am făcut semn celor doi să mă urmeze.

Ne-am aşezat la bar lângă Darra, care ne aştepta înconjurată de pahare goale.

– Ah, credeam că nu se mai termină! am oftat eu trântindu-mă pe scaun.

– Deci, care sunt concluziile cântării din seara asta? ne-a întrebat Darra zambitoare.

Intre noi s-a lasat o tacere incomodă.

– Pai, Em avea dreptate…chiar am cântat naşpa în seara asta, a recunoscut Bill într-un final, spre profunda mea uimire.

Nu credeam să aud vreodată aşa ceva din gura lui. Am simţit o stranie nevoie să-l consolez.

– Lasă, n-a fost chiar aşa de rău. Partea bună e că pe lângă tipu ăsta care a zdrăngănit chitara la final, noi chiar am cântat onorabil, am râs eu.

Privirea disperată a Darrei a fost primul semn. Apoi zâmbetul chinuit al lui Theo şi cotul pe care mi l-a tras Bill mi-au confirmat temerea. Deşi ştiam că el era acolo şi mai mult ca sigur auzise ultima mea replică, am tresărit violent când m-am întors şi l-am văzut pe chitarist rezemat de bar chiar în spatele meu.

– Bau, făcu el.

Nu era prea târziu să îmi primesc binemeritata chitară în cap.

Am înghiţit în sec întrebându-mă de ce mi se întâmplă numai mie chestii atât de penibile. Ar fi trebuit să mă obişnuiesc până acum, după atâţia ani de situaţii jenante. Ar fi trebuit să scap de greaţa din stomac şi de roşeaţa din obraji. Şi cel mai important, ar fi trebuit să ştiu cum să ies cu demnitate din situaţiile penibile.

Dar acum n-aveam nici cea mai vagă idee ce să fac.

– O bere, te rog, ceru el barmanului.

Apoi se întoarse iar spre mine. Văzută de aproape, înfăţişarea lui răvăşită care mă intrigase prima dată, mi se părea acum chiar destul de atrăgătoare. A trebuit să mă concentrez ca să mă opresc din holbat.

Am observat cu uşurare că nu părea foarte supărat. Zâmbea în colţul gurii.

Un gând plin de speranţă prindea contur la mine în creier : poate că nu auzise că vorbeam despre el.

– Interesant punct de vedere, mi-a zis el direct.

Ah, adio speranţă. A auzit.

– Să ştii că mi-ar fi ieşit mult mai bine dacă nu mi-ar fi sabotat cineva concertul, continuă el serios. M-a întrerupt de câteva ori şi mi-a distrus complet concentrarea. Ce oameni…nu?

Ironic. Mai bine ironic decât nervos, cred.

Am încercat să bâlbâi o scuză dar nu mi-a ieşit decât un sunet dezarticulat şi răguşit. El s-a uitat nedumerit la mine.

Din disperare am privit spre Theo şi Bill, aşteptând să spună unul dintre ei ceva care să mă salveze. Dar ei nu făceau niciun efort să-şi ascunsă rânjetul de pe feţe în timp ce urmăreau umilirea mea grandioasă. Mai aveau nevoie doar de popcorn.

Tăcerea mea devenise ridicolă. Iar privirea chitaristului din ce în ce mai insistentă.

– Eu am plecat, a spus Darra ridicându-se dintr-o dată. Mai vine cineva? Impărţim un taxi?

Theo şi Bill n-au aşteptat să fie invitaţi încă o dată. Şi-au dat pe gât berile şi s-au ridicat. Un taxi până în capătul celălalt al Londrei costa cam de două ori cât câştigasem noi pe concertul din seara asta.

Am sărit şi eu de pe scaun, aproape răsturnându-l din grabă. Mulţumeam în gând Darrei că îmi oferise o scuză să fug şi să nu mai trebuiască să-l înfrunt pe chitarist.

– Mi-ar plăcea să mai stai.

Din cauza şocului, mi-au trebuit câteva secunde ca să realizez că vocea era reală, aparţinea chitaristului şi mi se adresase mie.

Probabil că l-a speriat expresia mirată de pe faţa mea, pentru că a completat repede :

– Ca să-mi spui mai exact ce nu ţi-a plăcut la felul în care am cântat. Am nevoie de puţină critică constructivă…mereu utilă…

Deşi cu câteva secunde înainte nu-mi doream decât să fug, acum chiar voiam să rămân. M-am prefăcut că îmi cântăresc opţiunile, apoi am dat din cap cu falsă indiferenţă.

– Bine…, mi-a zis Darra nesigură. Atunci, mai vorbim…pa…

A plecat, aruncându-mi o privire sugestivă pe care m-am făcut că n-o observ.

– Mulţumesc, a zis chitaristul învârtind în continuu suportul de pahar din faţa lui. Că ai rămas.

– Pentru nimic, am dat eu din umeri încercând să par degajată.

Barmanul se întorsese cu berea. Eu inca nu-mi terminasem paharul de bautura neidentificabila pe care mi-l comandase Darra. Avea o culoare dubioasă.

– Scuze pentru ce-am spus…despre cum ai cântat. N-am vrut să…

– N-ai vrut să te aud eu,  a râs el.

Am zâmbit. Măcar lua totul în glumă.

– Stai liniştită, e foarte bine să spui ce gândeşti.

După un moment de pauză a continuat:

– Deci? Aştept criticile. Spune.  Ce nu ţi-a plăcut la felul în care am cântat?

Stai. Chiar vorbise serios ? Credeam că o spusese doar ca să mă facă să rămân.

– Păi…

Încercam să găsesc ceva de spus prin care să mă eschivez, dar în acelaşi timp îmi venea să-i urlu în faţă tot ce mă deranjase la stilul lui. Dacă voia critici, atunci asta trebuia să-i dau. Şi fără menajamente.

Am apelat totuşi la o soluţie mai putin drastică, pentru că mi-a venit ideea salvatoare:

– N-am făcut cunoştinţă, i-am zis întinzându-i mâna. Em, de la Emily.

– Rob…de la Robin, mi-a răspuns el zâmbind.Cântăreţ cu jumătate de normă prin baruri şi pe oriunde există cineva dornic să asculte, în principiu…

– Şi cu ce îţi ocupi cealaltă jumătate de normă, Rob ? am întrebat eu pe ton de conversaţie, bucuroasă că îi distrăsesem pentru moment atenţia de la subiect.

– De ce ? Nu par că mă pot întreţine doar din muzica ? a râs el. Aa stai, nu-mi răspunde, ştiu deja părerea ta despre cum cânt.

Mi-am dat ochii peste cap. Nu avea de gând să treacă peste asta.

Am încercat să găsesc ceva inteligent de spus, dar fără succes. M-a salvat telefonul lui Robin, care a început să vibreze.

– Scuze, mi-a spus el politicos în timp ce îl scotea din buzunar. Da ? Da ?….Aha…Da.

Dacă voiam să deduc ceva din conversaţie, n-aveam nici o şansă. M-am prefăcut că nu sunt atentă, ca să-i ofer puţină intimitate. Poate îl cauta vreo iubită… M-a întristat gândul. Şi apoi am început să mă gândesc că, dacă m-a întristat gândul ipoteticei existenţe a unei posibile iubite, înseamnă că în mod inconştient, îmi făceam speranţe în legătura cu tipul ăsta. Ok, poate că nu tocmai inconştient… Aveam deja câteva imagini mentale destul de elaborate : noi doi la întâlniri în oraş…noi doi cântând împreună un duet în stilul muzicalurilor Disney… noi doi pe malul Tamisei la un picnic romantic… el aşteptându-mă de dimineaţă la metrou cu o cafea şi un sărut… eu spunându-le prietenilor noştri comuni : « M-a agăţat într-un bar, cât de cliseistic… haha »

M-am oprit din visare înainte să ajung la scenariul nunţii. Mereu mi-e greu să-mi stăpânesc imaginaţia.

Am început să mă uit aiurea prin jur, ca să-l las pe Robin să-şi termine liniştit conversaţia.

Mi-a atras atenţia un grup de fete de la o masă din apropiere. Erau patru şi toate se uitau insistent la mine. Am crezut la început că mi se pare, doar îmi stă în fire să fiu paranoică. Dar le-am întors privirea pentru câteva secunde, iar ele nici măcar n-au părut jenate că au fost prinse holbându-se.Una din ele i-a şoptit ceva blondei de lângă ea.

Hm. Chiar am cântat atât de prost ? Nu pot să fie şi ele măcar un pic mai subtile?

Mi-am mutat privirea de la masa lor. Dar am dat peste alţi oameni care se holbau. Peste tot ! Unii şuşoteau.

Imposibil. Au înnebunit cu toţii ?

– Scuze…, mi-a zis Robin punandu-şi telefonul înapoi în buzunar. Trebuie să plec. Te superi dacă continuăm conversaţia în maşină ? Te las unde vrei.

M-a lovit un sentiment puternic de dezamăgire. Voiam să mai stau. Cu el. Nu voiam să se termine aşa repede…

– Nu, nu-i nevoie.Iau un taxi, am spus  nu prea convinsă.

Era destul de evident tonul trist din vocea mea.

– Eu te-am rugat să rămâi, deci îţi sunt dator cu drumul până acasă, mi-a spus el cam repezit.

Părea că se grăbeşte cu adevărat. Deci poate nu era doar o scuză ca să scape de mine.

– Dar trebuie să plecăm acum, a insistat.

Arăta de parcă avea de gând să mă tragă jos de pe scaun dacă nu mă mişcam în următoarea secundă, aşa că m-am ridicat şi mi-am luat geanta şi geaca. Se comporta un pic cam ciudat, cu toată graba lui inexplicabilă, dar am decis să-l urmez totuşi.

Când am vrut să mă îndrept spre ieşire, m-a prins de mână.

M-am întors surprinsă spre el. Cred că un pic prea surprinsă, pentru că atunci când mi-a văzut expresia, mi-a dat drumul.

– Nu pe acolo.Hai pe ieşirea din spate.Acolo e maşina.

L-am urmat, dar m-am uitat  în jos cât am trecut printre mese, ca nu cumva să mai observ pe cineva holbându-se. Abia când am ajuns la uşa din spate, mi-am dat seama că trebuia să întreb:

– Esti cu maşina? Dar ai băut…

Ma apucase dintr-o data un puternic instinct de autoconservare care ma impiedica sa ma urc in masina cu un necunoscut, potenţial periculos. Mai ales daca necunoscutul a baut.

– O să conducă un prieten, mi-a răspuns simplu.

Instinctul meu de autoconservare a protestat si mai tare faţă de ideea ca necunoscutul mai are un prieten, la fel de necunoscut si potenţial periculos.

Am avut un moment de ezitare.

– Esti ok? m-a intrebat Robin oprindu-se si el.

Mi-am convins vocile din cap să tacă.

Robin mi-a deschis uşa şi am ieşit amândoi afară, în noapte.

Speram că maşina nu era prea departe, pentru că schimbarea de temperatură mă făcea să tremur. In plus, nu cunoşteam strada pe care ieşisem şi nu era deloc iluminată.

El a făcut câţiva paşi, apoi s-a uitat dezorientat într-o parte şi-n alta, lucru care nu era prea liniştititor pentru mine.

Voiam să-i zic că, dacă şi-a lăsat maşina într-o zonă ca asta, e posibil să nu şi-o mai găsească. Cel puţin, nu întreagă. Dar înainte să apuc să spun ceva, a găsit-o.

I-am văzut întâi farurile intermitenţe. Cineva era la volan şi îi făcea semne lui Robin. Când ne-am apropiat am văzut că farurile aparţineau unei maşini negre, blindate. O maşină scumpă, îmi puteam da seama chiar şi fără să-i văd marca.

Când m-am apropiat, atenţia mi-a fost distrasă de altceva : după colţ se zărea intrarea principală a barului. Era atât de multă lume strânsă acolo încât strada părea blocată.

– Ce se întămplă? am întrebat contrariată. Cânta cineva celebru dupa noi?

Îmi părea rău că am plecat înainte să vedem care era sursa agitaţiei.

– Probabil…, dădu el din umeri şi îmi deschise portiera.

M-am aşezat pe bancheta din spate a maşinii, pregătită să-l salut pe prietenul lui Rob de la volan. Doar că mă împiedica un geam fumuriu care bloca legătura dintre bancheta din spate şi scaunele din faţă. Canapele lucioase…ecran plat…spaţiu anormal de mare pentru întins picioarele. Nu era orice fel de maşină. Era o limuzină.

27 răspunsuri to “Capitolul 1 – Creepy Strangers”

  1. BroascaBlajina said

    Muzica…eu o critic!…heheheeee

  2. ella said

    Genial! De obicei nu am rabdare sa citesc atata dar asta chiar mi-a captat atentia.Bravo!
    Acum vreau sa citesc cap 2.

  3. Ada said

    Trebuie sa recunoastem. Ai talent! Bravo! Cartea e minunata!

  4. andreea said

    foarte dragut! sincer astept entuziasmata si celelalte capitole

  5. irina said

    foarte genial fan ficul emily ai avea mare succes dak ai scoate o carte… foarte super

  6. Alexa said

    Asta probabil este cel mai lung capitol 😀

  7. tHeo said

    Vaaaai!!!!! E extraordinar, chiar ai talent!!!

  8. tHeo said

    :X:X:X:X:X

  9. Kitty said

    tare! sa stii ca te pricepi!
    :x:*:x
    totusi, poate pui umpic mai multa descriere…dar oricum e bine! si imi place ca e ceva neasteptat!
    mult succes in continuare!

  10. Kitty said

    🙂 ups! am gresit unul din semne! sorry! 😀

  11. Phoenix said

    Hey, Emily! Foarte tare primul capitol sper ca e Robert Pattinson! :)) Stilul tau seamana putin cu cel al lui Stephenie Meyer si e foarte foarte usor de inteles ce vrei sa transmiti. Congrats and keep up the good work!

    Phoenix <*

  12. stefania said

    imi place foarte mult ce am citit pana acum
    o sa las com la fiecare capitol
    spor la scris…de unde ai ramas :))

  13. Ada said

    E foarte tare.

  14. jess said

    felicitari pentru scenele ‘piperate’ plasate fara iz de vulgaritate exact unde trebuie.plus inca cineva care asteapta continuarea (desi nu fraternizez deloc cu ficurile)
    bravo! :))

  15. jess said

    *bineintels un om normal ar lasa un comentariu la ultima parte,acuma realizez.(le-am citit pe toate :)) )

  16. mariuca said

    hey acum am citit si eu primul capitol e sooper tare abia astept sa le citesc si pe celelalte, tu chiar te pricepi ai inspiratie sa nu te lasi de asta sa mai scrii si alte carti 🙂

  17. miruna said

    este foarte faina povestea ta.de mult timp nu am mai citit un fanfic nu mult dialog care nu e sec.bafta in continuare,dar nu cred ca o sa ai nevoie.

  18. Nadea said

    am gasit intimplator acest site!si am inceput la fel de intimplator sa citesc:))
    ..e ok.si voi citi probabil si plelungirea..
    La inceput mi se parea banala..dar atrage prin faptul ca e simpla la fel ca si operele de Stephenie Meyer.De parca este descris visul unei fane Robert Pattinson…dar in rest e bine..I like..succes!!!

  19. hei..bun fanfic…imi dai id tau ca as vrea sa te intreb ceva..si eu sunt noua pe wordpress si am inceput sa scriu un fan fic twilight….contacteaza-ma pe e_ditza@yahoo.com
    mai vb!

  20. danutza said

    ce tare acum a m inceput si eu sa citesc ficu tau simi place mult chiar daca altii il,critica…

  21. Deny said

    Dap, au ratat vedeta. :))
    El chiar era Robert Pattinson, right? 😡 :))
    Superb. 😡

  22. Just_mee said

    Chiar imi place cum scriu…si m-ai facut curioasa….
    Desi m-am apucat tarziu de citit, acuma am ce face si nu ma voi mai plicitisi pe parcursul zilelor…
    Cine stie pe viitor poate devii o mare scriitore:>

    Mi-a placut capitolul 1, Emily cred ca va fi genul de fata zapacita si Robin e de genul fac ce vrau eu si cum vreau eu….:))

  23. Natalia said

    Aminteste prea mult stilul Twiligth. Si, cu parere de rau, pina si personajele is de acolo.

    • just mee said

      care personaje? 😐

  24. mulishhh said

    am descoperit un nou fic…acum cateva zile am citit primul capitol si acum revin:P
    am 27 de capitole de citit aici! 😀 :))

    scrii super! 😡

  25. LavyCald said

    Erai la „Favorite” cu 28 de capitole si 😉 iatä-mä! Numai am räbdare sä aparä epilogul (cum fac de obicei) , pentru cä deja citisem primul capitol si am rämas impresionatä de stilul täu. Eu o sä am o searä pläcutä, ceea ce-ti doresc si tie. Lavinic C.

  26. Acum am gasit si eu aceasta creatie!Cam tarziu cei drept…dar sunt bucuroasa ca am gasit-o.Este un inceput fenomenal!Mi-ai captat atentia si cu siguranta vei ajunge o scriitoare extrem de cunoscuta!Chiar mi-as dori sa faci carte din acest fic!
    Sunt foarte impresionata!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: