Capitolul 28 – Private After-Party

Aveam o senzaţie puternică de deja-vu, probabil din cauză că mă prefăcusem aproape întreaga zi că sunt la o petrecere , iar acum chiar eram la o petrecere. Prima dată la filmarea scenei din videoclip, acum la after-party-ul de la încheierea filmărilor.

Diferenţele dintre cele două nu erau foarte mari. Ambele presupuneau prezenţa multor oameni, agitaţie şi socializare forţată, dar acum măcar scăpasem de stresul camerei de filmat.

Eram bucuroasă că supravieţuisem zilei de astăzi, trecusem peste teamă şi reuşisem să mă prefac că ştiu ce fac.

A fost ok, înafară de micul incident din a doua scenă, când mi-am dat singură cu portiera maşinii în cap. Nimic grav. Am trecut mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sperând că n-o să-mi iasă un cucui.

După ultima dublă, toată echipa a aplaudat şi m-a felicitat. Nu înteleg de ce, pentru că nu făcusem mare lucru, oricum, nimic care să merite felicitări. Eu doar urmasem indicaţiile, străduindu-mă să nu am un nou atac de panică. Şi reuşisem asta numai datorită lui Rob. Prin simpla lui prezenţă de pe margine, fusese de un real ajutor.

De fiecare dată când mă uitam spre el, îmi făcea cu mâna teatral, de parcă s-ar fi aflat la mare depărtare, sau flutura folii de vitamina C,  făcându-mă să râd.

Mă motiva să termin cât mai repede de filmat, ca să pot să petrec puţin timp cu el, pentru că în pauze nu am avut deloc ocazia să vorbim.

Totuşi nu-l mai văzusem pe Rob de când se terminaseră filmările. Nu ştiam unde e, dar nu voiam să cred că plecase fără să-şi ia la revedere. Toată lumea care participase la filmări se adunase acum într-unul din studiouri, la o mică petrecere improvizată pentru sărbătorirea videoclipului, şi tocmai el lipsea.

L-am căutat din nou cu privirea prin mulţime.

Hamish era puţin mai încolo, discutând cu un grup, Paul vorbea la telefon, şi în rest nu vedeam nicio altă figură cunoscută.

M-am dus la bar să-mi iau un pahar de ceva, orice. Unul din avantajele petrecerii adevărate era alcoolul adevărat.

Abia îmi găsisem într-un colţ un scaun pe care să mă aşez, când Bill a trecut legănându-se pe lângă mine, ţinând trei pahare într-un echilibru precar.

– Bill! l-am strigat.

M-a văzut şi s-a clătinat periculos într-o parte, vărsând puţin din conţinutul paharelor când s-a întors spre mine.

– Hei, aici erai. Acum am ajuns şi noi.

Trebuia să îmi imaginez că o să vină. Bill încerca să se apropie cât mai mult de stilul de viaţă de rock star, aşa că nu rata nicio ocazie de petrecere. Nu putea să lipsească de la petrecerea dată în cinstea propriului videoclip.

Tot în spiritul de celebritate-scăpată-de-sub-control, ştiu că a încercat să se şi drogheze de câteva ori. A fost de-a dreptul dezamăgit că nu a reuşit să devină dependent. Dar asta nu-l descurajase. Continua cu ambiţie să încerce orice îl făcea să pară cât mai decadent şi rebel posibil.

S-a aşezat lângă mine, arătându-se epuizat.

– Nu trebuia să duci paharele alea cuiva? l-am întrebat.

– Nu. Sunt pentru mine.

Corect, am uitat că şi băutul în exces e pe lista de activităţi esenţiale pentru un rock-star.

– Em! Am prins sfârşitul ultimei scene. Eşti genială, a zis Theo venind spre mine încântat.

Am zâmbit văzându-l aşa entuziasmat.

Probabil că Theo nu prinsese momentul de ciocnire, deloc „genială”, dintre capul meu şi portieră. Preferam să nu mă gândesc acum la asta.

– Pentru noi, a zis Theo ridicându-şi paharul de şampanie. Pentru primul nostru videoclip!

Am vrut să ciocnim, dar mai întâi a trebuit să-l aşteptăm pe Bill să aleagă între cele trei pahare pe care le avea. A durat ceva până s-a hotărât asupra celui mai plin. După ce a ciocnit cu noi, l-a dat pe gât dintr-o singură înghiţitură.

– Cred că mai avem de lucrat la imagine, a zis Bill privind meditativ paharul gol.

– În ce sens? am întrebat deşi îmi era frică de răspuns.

– Nu ştiu…să ieşim în evidenţă prin ceva…

Theo şi-a dat ochii peste cap şi m-a lămurit fără ocolişuri:

– Bill are o idee fixă, vrea să ne facem nişte costume asortate pentru concerte.

Bine că nu vrea să învăţăm şi o coregrafie în sincron.

– Era o idee, atât! s-a apărat Bill ofensat.

– Da, o să ieşim în evidenţă prin faptul că arătăm ca nişte tripleţi retardaţi, am spus.

Theo a râs, dar Bill a preferat să schimbe brusc subiectul:

– Când e gata clipul?

– N-am idee, i-a răspuns Theo.

Eu am dat din umeri.

– Trebuie să-l întrebăm pe Hamish cât durează montajul.

Ne-am uitat unii la alţii, luând din când în când câte o gură din pahare, fără nimic altceva de zis. Pentru o trupă aflată în pragul succesului, trebuie să recunosc că nu stăteam prea bine la capitolul „comunicare”.

– Nu l-aţi văzut pe Rob?

Când am întrebat asta mi-am dat seama că, orice aş face, tot ajung cu gândul la el. Îmi petrec efectiv tot timpul ori aşteptându-l pe Rob, ori holbându-mă la el, ori întrebându-mă unde e. Cam jalnic.

Theo mi-a aruncat o privire confuză, arătând că nu era la curent cu noutăţile. Cu doar câteva zile în urmă, Rob fusese un subiect interzis în conversaţiile cu mine iar acum eu eram cea care întreba de el . Îmi dădeam seama că, privită dinafară,  situaţia era cam debusolanta.

– Crezi că vine şi el? a spus Theo sceptic.

– A fost aici toată ziua, dar acum nu ştiu dacă a plecat sau…

Am lăsat fraza neterminată, pentru că tocmai l-am zărit pe Rob venind spre noi.

Din motive necunoscute, avea în mână o sticlă nedesfăcută de şampanie.

Ca să-mi manifest bucuria de a vedea că era încă aici, îmi venea să-i sar în întâmpinare cântând şi ţopăind. M-am obligat să mă abţin şi să-l aştept cuminte să se apropie.

– Tocmai vorbeam despre tine, l-a anunţat Bill direct.

Rob a ridicat o sprânceană.

Speram să nu ceară amănunte legate de asta.

– Serios? Ce vorbeaţi despre mine?

Bineînţeles că cerea amănunte.

Ca să nu-l las pe Bill să spună cine-ştie-ce, în sinceritatea lui inconştientă, am preferat să clarific eu :

– Nimic, doar ne întrebam cu toţii pe unde ai dispărut…

Din tonul meu nonşalant se putea deduce foarte evident: „eu mă întrebam pe unde ai dispărut pentru că ţi-am observat lipsa, nu ştiam unde ai plecat, vreau să ştiu mereu unde eşti, te rog nu mă mai lăsa singură” şi aşa mai departe.

Rob a zâmbit mulţumit, dovedindu-mi că înţelegea cel puţin una din implicaţiile nespuse ale cuvintelor mele.

– Am mituit un paznic, mi-a spus el ca şi cum asta era o explicaţie perfect logică şi justificabilă.

M-am uitat la el întrebător, neştiind dacă „mituirea unui paznic” nu era cumva un fel de cod secret pentru ceva.

Dar în loc să detalieze, Rob s-a adresat în mod neaşteptat lui Theo şi Bill:

– Pot să vi-o răpesc puţin pe Emily?

A zâmbit cu subînţeles.

Dacă nu-i răspunde nimeni în următoarele câteva secunde, o să fiu nevoită să strig : „Răpeşte-mă! Aduc eu banda adezivă!”.

Când l-am văzut pe Bill că deschide gura, am ştiu că n-o face pentru a-i da binecuvântarea lui Rob de a mă fura, ci pentru a spune, ca de obicei, ceva complet nepotrivit. Am avut dreptate.

– Deci să înţeleg că voi doi…sunteţi din nou…

L-aş fi călcat pe Bill pe picior dacă ar fi stat îndeajuns de aproape de mine.

Nu că n-aş fi vrut să aflu şi eu răspunsul la întrebarea asta, odată pentru totdeauna, dar era absurd să pretind în chiar acum o oficializare publică a faptului că eu şi Rob suntem, nu suntem, o să fim sau n-o să fim împreună.

– Suntem…? a repetat Rob neînţelegând, sau doar prefăcându-se că nu înţelege. Suntem ce?

Nu eram pregătită pentru continuare.

M-am ridicat de pe scaun, hotărâtă să-l împiedic pe Bill să mai spună ceva.

– Scuze, sunt răpită!  Vorbim mai târziu, pa!

Rob a râs de modul meu abrupt de a încheia conversaţia şi m-a condus spre ieşire. În timp ce ne îndepărtam l-am auzit pe Bill strigând tare în urma noastră:

– Distracţie plăcută!

M-am prefăcut că nu-l aud.

Haios Bill.

– Unde mergem? am întrebat.

Îl urmam pe Rob de-a lungul unui hol, iar acum zgomotul petrecerii devenise doar un murmur îndepărtat. Singurul lucru cert era că mergeam undeva în interiorul clădirii, pentru că ieşirea era în sensul opus  şi cu câteva etaje mai jos.

– Mergem să sărbătorim, a zis el misterios. Un after-party privat.

Nu mi-a mai dat alte detalii şi nici eu n-am mai insistat.

Părea foarte concentrat să-şi amintească pe unde trebuie s-o luăm. S-a oprit brusc şi a deschis o uşă. Am intrat amândoi, dar înăuntru era beznă.

Asta era planul? Să „sărbătorim” pe întuneric într-o debara?

Recunosc că sperasem la o locaţie ceva mai sofisticată, dar nici aici nu era chiar aşa de rău…

– Am uitat să-i spun să aprindă lumina,  a constatat Rob gânditor, vorbind mai mult pentru sine. Pe aici trebuie să fie o scară…

S-a auzit un fel de izbitură, urmată de un geamăt de durere.

– Ce-ai păţit? am întrebat speriată, pipăind în jur, oarbă ca un liliac.

– Am găsit scara, m-a anunţat el cu răsuflarea tăiată.

A orbecăit prin întuneric până mi-a găsit încheietura, apoi m-a ghidat încet după el, ţinându-mă de mână.

Când am început să urcăm treptele, deja mi se obişnuiseră ochii cu întunericul, aşa că am ajuns fără alte incidente sus. Dincolo de o altă uşă, pe care Rob a descuiat-o cu o cheie, era acoperişul clădirii.

Destinaţia misterioasă fusese dezvăluită.

Rob se uita la mine, aşteptând probabil să am o reacţie cu care să-i  arăt că apreciez eforturile de a mă aduce aici, dar eu eram prea copleşită ca să mă manifest.

M-am dus la marginea balustradei, închipuindu-mi că de acolo urma să văd o privelişte panoramică asupra Londrei.

În realitate nu vedeam decât ziduri.

Mi-am rotit privirea. Clădirea studiourilor nu era îndeajuns de înaltă, comparativ cu toate construcţiile din jurul ei, aşa că nu se vedea mare lucru de pe acoperiş.

– Hm. Îmi imaginam că e mai impresionant decât atât, a zis Rob venind lângă mine.

Ne uitam amândoi la cărămizile roşii ale clădirii de vizavi.

– Uite, se văd nişte luminiţe acolo, printre ziduri. Dacă te uiţi cu atenţie…, am încercat să-l consolez.

Degeaba. Rob părea cu adevărat dezamăgit, ca un copil care ajunge la Parcul de Distracţii, doar ca să afle că s-a închis.

– Lasă, hai să bem, am zis din dorinţa de a salva situaţia cu ajutorul şampaniei.

Rob s-a comformat şi a încercat să deschidă sticla.

Şi a tot încercat în următoarele câteva minute, trăgând de dop ca de ridichea uriaşă din poveste,dar din păcate fără să se apropie de vreun rezultat, bubuitor sau nu.

– Scuze…, a renunţat el într-un final, lăsând sticla pe jos descurajat.

Şi peste toate, exact atunci a început să plouă mărunt.

Rob a scos din gât un sunet de profundă frustrare şi s-a rezemat de grilaj.

– Nu te apleca prea tare, l-am avertizat. Nu merită să te sinucizi din cauza unei sticle care nu vrea să se deschidă.

A râs scurt şi şi-a trecut mâna prin păr.

I-aş fi spus că aveam în minte şi alte moduri de sărbătorire, fără să fie nevoie de şampanie sau privelişte, dar am preferat să le ţin pentru mine.

În schimb, m-am apropiat  şi am zis pe un ton convingător:

– Mie chiar îmi place aici.

Ce-i drept, mie mi-ar fi plăcut şi în casa scărilor fără lumină, pe care o crezusem iniţial a fi o debara, aşa că nu se putea spune că am standarde foarte înalte în materie de locaţii.

Rob a ridicat sprâncenele şi s-a uitat la mine neîncrezător.

M-am apropiat şi mai mult.

Voiam să-l fac să înţeleagă, preferabil fără s-o spun cu voce tare, că nu contau deloc micile ghinioane care puneau piedici planului de ansamblu.

El s-a încruntat, contrariat dintr-o dată de ceva, a întins mâna şi mi-a mângâiat fruntea. Eram convinsă că o să urmeze o declaraţie şoptită, cu tentă insinuantă, dar el a spus doar:

– Ai un cucui.

Ah. Portiera aia idioată. Trebuia să îmi imaginez că o să îmi lase un semn.

– Ştiu…, am spus râzând de propria mea prostie.

– Te doare? a întrebat îngrijorat, atingând pielea inflamată.

– Nu chiar.

Credeam că momentul cu potenţial romantic trecuse şi se pierduse pentru totdeauna, având în vedere că Rob tocmai descoperise că aveam ditamai cucuiul umflat în frunte. Asta nu îmi creiona o imagine prea atrăgătoare.

Totuşi, degetul arătător a coborât încet de pe fruntea mea şi a ajuns pe buze. Mi le-a trasat cu atenţie, de câteva ori, de parcă voia să le memoreze perfect conturul.

Aşteptam.

M-am uitat la Rob nerăbdătoare, dar el nu părea să se grăbească deloc. Dădea impresia că vrea să continue aşa la nesfârşit,  fascinat în mod inexplicabil de buzele mele.

Devenisem vag conştientă că burniţa enervantă care-mi uda părul şi faţa, se transformase deja în picături mari de ploaie. Ce urmează? Grindină?

– Rob?

Când m-a auzit spunându-i numele, s-a oprit din ce făcea, ca şi cum s-ar fi trezit brusc la realitate.

Nu ăsta era rezultatul pe care îl urmăream, dar măcar îi atrăsesem atenţia.

A oftat.

– Vrei să mergem, nu? a presupus el uitându-se în sus, la norii negri de deasupra noastră.

– Nu. Vreau altceva, am spus cu o îndrăzneală cu care m-am surprins singură.

Si cu siguranţă l-a surprins şi pe Rob.

M-a privit fără să răspundă,  luat parcă pe nepregătite.

Ok, poate că mă comportam un pic cam atipic mie. Oricum, Rob era inexplicabil de şocat de direcţia pe care o luau evenimentele, pentru cineva care tocmai plănuise o răpire pe un acoperiş, mituise un paznic şi furase o sticlă de şampanie. Cum altfel se aşteptase să decurgă lucrurile?

I-am mai dat un indiciu:

– O să încerc să nu mă feresc…

În sfârşit, şi-a dat seama că făceam referire la sărutul de la filmări.

Revelaţia i-a luminat vizibil faţa şi n-a mai avut nevoie de altă invitaţie.

A respirat adânc şi s-a aplecat spre mine.

Mi-a apăsat buzele, la început blând, apoi adăugând presiune treptat, până când a devenit atât de intens încât am rămas amândoi fără aer.

Am încercat sa fiu cât mai prezentă. Fără flash-backuri de data asta. Doar momentul ăsta.

Dar Rob s-a oprit, ceea ce era chiar mai deranjant decât lipsa aerului.

– Hai să continuăm înăuntru, a zis mângâindu-mi părul ud.

Am aprobat ideea zâmbind.

Cred că acum puteam să spunem că suntem.

Chiar înainte sa plecăm de pe acoperiş,  când Rob mi-a dat drumul şi s-a aplecat să ia sticla, dopul a sărit zgomotos din proprie iniţiativă.

Jumătate din şampanie s-a vărsat pe jos.