Capitolul 21 – The Scary Script

Consecinţele prostiei mele s-au simţit neasteptat de curând.

Încă de a doua zi dimineaţă, adică la doar câteva ore după ce alcoolul şi nebunia temporară mă făcuseră să spun că vreau să joc în videoclip, m-a sunat Paul să mă anunţe că trebuie să particip la ceva ce se numeşte « şedinţa preliminară de organizare ».

Am încercat să-i spun la telefon că m-am răzgândit în privinţa videoclipului, dar cred că a înţeles greşit. A înţeles că mi-e lene să mă duc la şedinţă şi a început să urle la mine. Dacă se supăra dintr-atât, ce-ar mai fi făcut dacă îi explicam că la partea cu videoclipul nu vreau eu să mă duc, nu la şedinţă ? N-am vrut să risc să-i provoc vreun infarct, aşa că am renunţat.

Am hotărât să îi dau vestea cea mare la « şedinţa preliminară de organizare ». Ştiam că o să par neserioasa, dar trebuia totuşi să fiu realistă. Fusese o greşeală să cred că sunt în stare să joc într-un videoclip. Şi mai mult decât atât, să filmez cu Rob.

Deci oricât de tare mă îngrozea asta, trebuia să le spun lui Paul şi celorlalţi că m-am răzgândit.

Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că managerul nu urma să vină cu mine la şedinţă. Şi de fapt, nici Theo sau Bill. Dacă aş fi ştiut că aveau să mă lase să mă descurc singură, probabil că nici nu m-aş fi dus. Oricum mi se părea inutilă o nouă întrunire, având în vedere că abia avusesem una seara trecută în restaurant. În ritmul ăsta şedinţele or să dureze mai mult decât filmarea propriu-zisă.

Dar, fără să ştiu ce fac, m-am dus la adresa la care m-a trimis Paul, la o clădire de birouri. Am fost condusă pe nişte holuri până am ajuns într-o sală de conferinţe cu aer oficial, prin care mişunau numai oameni necunoscuţi îmbrăcaţi în costume. Pe lângă ei, eu arătam de parcă veneam de la plajă.

Cred că am avut şi un coşmar asemănător mai de mult. Există fobia de locuri necunoscute şi oameni necunoscuţi ? Dacă da, eu o am.

După ce secretara m-a lăsat în sala respectivă, mă simţeam cam în plus. Nimeni nu mă băga în seamă. Aşa că am început să mă întreb dacă nu cumva greşisem locaţia şi urma să mă trezesc că particip la vreo conferinţă despre ingineria electronică sau altceva.

Ce caut de fapt aici ?

M-am aşezat pe cel mai apropiat scaun, ca să nu mă mai simt aşa stingherită.

Dar în momentul imediat următor, cineva şi-a dres vocea în spatele meu.

– Cred că v-aţi aşezat pe locul meu.

M-am întors spre tipul cu aspect de contabil, care susţinea cu tupeu că scaunul îi aparţine. De parcă îşi scrisese numele pe el.

– Da? Scuze, am zis mimând politeţea şi ridicându-mă.

– Da, uite, mi-a zis ridicând de pe masă un cartonaş.

Am văzut că scria pe el « Producător executiv ».

Deci chiar avea numele scris pe locul lui.Cine ar fi crezut…

E chiar drăguţ că ne-au scris numele pe cartonaşe de rezervare la masă. Fiecare are altă culoare. Parcă am fi la nuntă.

Mi-am găsit o ocupaţie: am înconjurat masa, citind cartonaşele. N-am recunoscut niciun nume, până am ajuns la cel al lui Rob. Şi pe locul de lângă, numele meu.

O nu. Oare aş putea să schimb locul cartonaşelor fără să observe nimeni ? Dacă Rob stă aici, eu vreau să stau în capătul celălalt al mesei.

Dar înainte să elaborez o mişcare subtilă de cartonaşe, ni s-a spus să ne ocupăm locurile şi a fost prea târziu să mai încerc ceva.

Mai ales că tocmai atunci a ajuns şi Rob, aşa că am fost momentan distrasă de la orice altă activitate. Purta hainele de ieri. Nu că aş observa un asemenea amănunt. Dar ceea ce chiar nu aveam cum să nu observ, era blonda slăbănoagă care îl însoţea. Elegantă şi strălucitoare, a intrat împreună cu el şi i-a spus ceva în timp ce îşi căutau locurile. El a dat din cap.

Nu-mi venea să cred.

Ceea ce mă contraria cel mai tare era faptul că nici măcar nu era aceeaşi blondă isterică de la el din apartament. Era cu siguranţă alta. Arăta aproape la fel de bine dar părea mai în vârstă decât prima. Le schimbă cam des…,m-am gândit, nu că ar fi problema mea.

M-am simţit dintr-o dată inexplicabil de întristată şi descurajată.

Când a ajuns într-un final la locul din dreapta mea, Rob mi-a zâmbit reţinut şi s-a aşezat. A făcut semn spre noua lui blondă, spunând simplu:

– Agenta mea.

Am fost atât de uşurată să aud asta, încât i-am zâmbit larg blondei, cu atâta drag de parcă eram pur şi simplu extaziată s-o cunosc. Ea mi-a răspuns cu o expresie cam speriată. Cred că entuziasmul meu excesiv ar fi înfiorat pe oricine.

– Scuze pentru ieri, mi-a zis Rob captându-mi atenţia. Vreau să ştii că mă bucur foarte mult că vrei să joci în clip…

Acum ar cam fi momentul să spun că n-o s-o fac, nu ?

Dar Rob n-a făcut o pauză îndeajuns de lungă încât să pot să intervin. A continuat imediat :

– E grozav. Doar că ieri am fost prea surprins ca să reacţionez cum trebuie. Şi nici nu mi-ai dat ocazia să îmi cer scuze pentru…tot.

A zâmbit jenat, jucându-se neatent cu cartonaşul numelui meu. Sper să nu-l strice, vreau să-l iau ca amintire.

N-am răspuns la neclara lui intenţie de scuze. Nu cred că era ceva de zis. Doar nu se aştepta să îi ofer în mod oficial iertarea păcatelor. N-avea decât să se simtă vinovat.

O tipă se ridicase de la masă, se postase în fata tuturor şi ne ura bun-venit pe o voce piţigăiată.

Rob a ignorat-o şi, deloc descurajat de tăcerea mea prelungită, a continuat să lupte în încercarea vitejească de a face conversaţie cu mine. Următoarea lui afirmaţie a fost apogeul dialogurilor din toate timpurile :

– Am auzit că o s-o facem în weekend.

Am rămas blocată încercând să îmi dau seama ce voia să zică, pentru că orice ar fi fost, cu siguranţă nu se referea la ce credeam eu. Dar nu se poate spune că era de vină gândirea mea obscenă, pentru că după o clipă şi-a dat şi Rob seama că ce spusese nu a sunat tocmai cum trebuie :

– Adică filmarea! Asta voiam să spun! Filmarea o facem în weekend…, s-a corectat repede.

Din nou n-am zis nimic, de data asta ca să nu mă apuce râsul. Sau plânsul, nu sunt sigură. Pentru că dublul-înţeles al propoziţiei îmi dădea nişte senzaţii foarte contradictorii. Fusese o insinuare neintenţionată, bineînţeles. Se vedea pe faţa lui Rob cât de speriat era de perspectiva că a fost greşit înţeles de către mine. De parcă ar fi fost un scenariu chiar aşa de scandalizant…

Singura parte bună a fost că Rob n-a mai părut dornic să îmi vorbească după momentul ăsta penibil.

S-a întors să o asculte pe tipa piţigăiată, şi la fel am făcut şi eu.

Tocmai ne spunea ceva despre dosarele din faţa noastră. Nici nu le observasem până acum, fiind mult prea distrasă de cartonaşele colorate.

– În ele găsiţi o variantă finală a scenariului, redactată chiar în dimineaţa asta, când am aflat care ne vor fi protagoniştii, a zis ea şi a zâmbit în direcţia mea şi a lui Rob.

Toate capetele s-au întors spre noi.

Din nou, un moment bun să spun că m-am răzgândit . O ocazie mai bună nici c-o să am. Mi-am dres vocea cu intenţia de a lua cuvântul, dar n-am reuşit să scot niciun sunet pentru că producătorul executiv, adică cel care semăna cu un contabil, s-a găsit să remarce cu inteligenţă :

– Domnişoara e o alegere neaşteptată.

A spus “neaşteptată”, dar a sunat mai mult a “nepotrivită”. Şi în plus, s-a uitat la mine critic şi m-a întrebat pe un ton vizibil superior:

– Aţi mai jucat vreodată ? În ceva, orice ?

Au. Păi de fapt nu. Tocmai de asta nu vreau să încep acum. N-am jucat niciodată. Nici măcar în piesele de teatru din şcoala primară, unde mi se dădeau doar roluri de personaje fără replici. Am jucat o dată un copac. Mi se vedeau numai ochii din costumul uriaş. Or nu cred că ar face deloc bine reputaţiei mea de actriţă în devenire să spun că am interpretat rolul unui copac nevorbitor în copilărie. Chiar dacă emanam talent actoricesc prin fiecare rămurică.

– Nu cred că asta e o problemă, a zis un tip care stătea vizavi de mine.

Îmi părea vag cunoscut, dar nu-mi dădeam seama de unde-l ştiu. Oricum, era deja pe lista mea de oameni preferaţi pentru că îmi luase apărarea acum.

– Exact. Doar nu e un cine ştie ce rol complex, a zis şi Rob părând cam iritat. O să se descurce. E doar un videoclip, ce naiba.

Auzindu-l , am avut o reacţie puternică: îmi venea foarte tare să râd . M-am abţinut cu greu. Mă amuzau atât expresiile celorlalţi, cât şi a lui Rob când şi-a dat seama că spusese iar ceva care sunase prost.

–  Ok…, a zis tipa piţigăiată comportându-se ca şi cum nici nu fusese vreodată întreruptă din discurs. Vă invit să citiţi scenariul, ca să ne putem discuta părerile. Câteva menţiuni înainte de asta, ar fi că nu s-au stabilit încă unele amănunte…De asemenea am folosit iniţiale în loc de numele personajelor : R este Robert, E este Emily iar A este Anonimul, o prezenţă misterioasă al cărui chip nu-l vedem.

N-am înţeles nimic, dar am adoptat o expresie gânditoare.

Ceea ce mă speria cel mai tare era că simţeam pentru prima dată că e prea târziu să mai dau înapoi. Nu puteam decât să mă întreb panicată « Ce mă fac ?ce mă fac ? » şi « Cum am reuşit să mă bag în chestia asta? ». Niciuna din întrebări nu era prea utilă în momentul de faţă.

Auzeam foşnet de foi de peste tot. Toată lumea în jurul meu îşi deschidea dosarul şi scotea scenariul. Mi s-a făcut groaznic de frică. Cu inima strânsă, l-am deschis şi eu.

Guilty Smile

Scenariu

La început am fost complet debusolata şi a trebuit să recitesc începutul de mai multe ori până m-am prins care e ideea cu paralela video/audio.  Apoi schimbările bruşte de secvenţe din grădină, din holul ăla ciudat, la petrecere,  pe hol, pe stradă, iar pe hol….mă făceau să fiu cu adevărat pierdută în ceaţă. Mi se părea totul complet haotic şi fără sens.

Când am ajuns pe la jumătatea scenariului, l-am auzit pe Rob mormăind înfundat lângă mine. M-am uitat la el. Citea concentrat cu o expresie încruntată. M-am întrebat oare ce nu-i convine. Pentru că mie nu-mi convenea nimic din ce citeam ! În primul rând, era evident că eu apăream mult prea mult, iar trupa  prea puţin. Trebuia să fi fost şi Paul aici, ca să-i văd faţa când citeşte frazele evazive de genul «Interior. Decor aleatoriu. Trupa cântând ». Ce e asta ?  Secvenţele cu trupa ar fi putut foarte bine să fie înlocuite cu « blablabla ». Ca şi cum nu erau deloc importante.

Şi ce să mai zic de faptul că din poveste reiese clar că eu eram cea care înşela, având doi iubiţi în acelaşi timp. De ce m-au făcut pe mine personajul negativ ? Şi toate scenele în care trebuie să mă joc de-a cuplul fericit cu Rob şi cu Anonimul…mă făceau să-mi vină rău.

– Cum vi se pare ?

Tipul drăguţ de vizavi de mine, cel care îmi luase apărarea, ne privea acum întrebător pe mine şi pe Rob. Eu tocmai terminasem de citit ultima scenă, din care bineînţeles că nu înţelesesem nimic, înafară de faptul că eu şi Rob trebuie să ne uităm urât unul la altul şi din cauza asta se sparg oglinzile. Câtă logică…

Mă simţeam mult prea confuză ca să îmi spun opinia sinceră. L-am aşteptat pe Rob să răspundă, dar nu părea nici el dornic să-şi exprime părerea. Aşa că am zis vag :

– E …interesant.

– Ţi se pare ceva greu de făcut ? m-a întrebat în continuare, uitându-se cu subînţeles în stânga,  la nesuferitul producător executiv care mă bănuia că nu sunt în stare să joc.

Da, mi se pare totul greu de făcut!

– Păi nu. Adică…trebuie doar să deschid şi să închid uşi în cea mai mare parte a timpului, nu ? Şi să zâmbesc des aşa cum zic versurile, am glumit.

Tipul a râs. De unde ştiam râsul ăsta ?

– Şi să-l săruţi pe Anonim, m-a completat Rob închizându-şi dosarul cam cu prea multă forţă.

Nu se uită la mine, deci nu-mi dădeam seama dacă mă tachina sau încerca să scoată în evidenţă faptul că pe el nu trebuie să-l sărut. Dar asta era bine, nu ?

– Sunt sigur că o să te descurci foarte bine, mi-a spus tipul drăguţ fără să-l fi auzit pe Rob. Altfel nici nu ţi-aş fi propus să joci.

Stai aşa…Mi-a propus el să joc ? Tipul ăsta e regizorul. Regizorul bărbos de ieri de la restaurant ! Dar acum e ras. Ah, ce spirit de observaţie atrofiat am… De asta îmi părea aşa cunoscut !

Nu cred că mi-am ascuns prea bine revelaţia. De fapt mi-a scăpat şi un “aha” victorios, de parcă tocmai făcusem o mare descoperire din istoria umanităţii.

Regizorul s-a uitat ciudat la mine.

Iar păream nebună.

– Mă aşteptam la ceva mult mai simplu, a spus dintr-o dată producătorul executiv pe un ton nemulţumit. Scenariul ăsta are prea multe elemente şi poate fi destul de greu de urmărit…

– Nu e deloc greu de urmărit, a răspuns regizorul defensiv. În principiu e cam aşa…personajul lui Emily are două vieţi paralele, două relaţii, iar noi vedem secvenţe din ambele. Alternativ. Holul e un fel de tranziţie între cele două relaţii. Iar finalul este momentul inevitabil al confruntării, când adevărul iese la iveală. Dar nici măcar atunci personajul feminin nu are mustrări de conştiinţă. Spargerea oglinzilor e simbolică, bineînţeles.

Asta a sunat inteligent. L-am privit admirativ pe regizor. Era o mare realizare că mă făcuse să înţeleg perfect scenariul, rezumându-l în doar câteva propoziţii.

Dar veşnicul nemulţumit producător executiv n-a părut să fie încântat de explicaţie. A continuat pe acelaşi ton de ceartă :

– Mult prea complicat ! N-o să se înţeleagă nimic, vă spun eu! Şi ar fi trebuit să aveţi în vedere că domnişoara « actriţă principală » nu are îndeajuns de multă experienţă pentru aşa ceva.

Aa, asta era problema.

Eram perfect de acord cu el. Domnişoara « actriţă principală » era într-adevăr varză la capitolul joc actoricesc. Totuşi nu puteam să nu mă simt jignită şi în acelaşi timp incapabilă să mă apăr.

– Dar în fine…e oricum prea târziu să mai facem schimbări, a continuat el resemnat. Să sperăm că iese bine.

Mi-a aruncat o ultimă privire dezaprobatoare, care m-a făcut să mă simt îngrozitor.

Dar toată lumea de la masă răsufla uşurată. Probabil că aprobarea lui , chiar şi aşa fara tragere de inimă cum fusese, era importantă.

Nu mi-am putut abţine un oftat.

– O să fie bine, l-am auzit pe Rob de lângă mine.

Îmi vorbea pe un ton confidenţial.

– O să te ajut,  să nu-ţi faci griji,  ok ?

Şi pentru că mi-a spus să nu-mi fac griji, am realizat că am motive reale să-mi fac griji ! Nu mai eram în şcoala primară. Şi de data asta nu mai aveam rolul de copac.