Capitolul 18 – All Star

Rob

M-am uitat la ceas. Mi-am aprins încă o ţigară. Am verificat ambele capete ale străzii.

Făceam aceleaşi lucruri în mod repetitiv şi continuu, de câteva ore.

Dar nici urmă de Emily.

Din când în când tresăream la auzul zgomotului de paşi care se apropiau. Dar îmi dădeam seama după câteva momente ca nu era ea.

Din păcate îmi trebuise prea mult timp ca să mă dezmeticesc şi să ies s-o caut pe străzi după ce plecase de la mine. N-am mai găsit-o nicăieri.

Aşa că am venit s-o aştept în faţa blocului ei. Şi am tot aşteptat.

Am crezut că o să vină direct acasă. Dar întârzia.Unde se putea duce?

Era atât de răvăşită când a plecat…Şi m-a privit aşa de…Ah. Nu pot să-mi amintesc.

M-am uitat în gol prin fumul care ieşea din ţigară aprinsă. Mi-am verificat iar ceasul.

Mi-a sunat mobilul.

Paul.

Oare ce vrea?

Ah, am uitat complet…Era azi.

Dă-l naibii. Să reprogrameze.

Mi-am pus mobilul la loc în buzunar şi mi-am continuat aşteptarea.

Aveam mintea goală. N-ar trebui să mă gândesc măcar la ce o să-i spun când o s-o văd? Sau mă bazez pe faptul că o să găsesc cuvintele potrivite atunci când va fii momentul?

Mda. Foarte probabil.

Totuşi nu mi-ar strica puţină pregătire.

Deci o văd venind. Mă ridic. Probabil o să am fundul amorţit de la scările astea. Mă scutur. Ea mă vede. Se apropie. Şi mă înjura. Nu, nu e genul ei. Nu e Asalia. Emily o să fie supărată dar totuşi o să mă lase să vorbesc. O să mă întrebe ce caut aici.

Iar eu o să îi spun…

Hm.

“Emily…”

Bun început.

Fuck.

Mi-am mai scos o ţigară.

Numărul mucurilor de la picioarele mele arata perioadă îndelungată de timp pe care o petrecusem aici.

Dar nici nu-mi trecea prin cap să plec. Nu suportam gândul că am rănit o persoană aşa bună şi nevinovată ca Emily. Chiar dacă nu merităm iertarea ei, trebuia măcar să îi explic, să-i spun cât de rău îmi pare şi….şi mai ce?

Am auzit zgomote în apropiere şi m-am uitat neliniştit în jur.

Dintr-o dată, perspectiva de a da ochii cu ea m-a făcut să vreau să fug.

Asta dovedeşte cât de “pregătit” sunt pentru conversaţia asta.

Dar era doar câinele blocului. Cel care mă atacase de câteva ori.

De data asta părea paşnic.

– Hai să stai cu mine, l-am chemat.

A venit cu încredere şi s-a cuibărit pe scări aşteptând să fie mângâiat.

Am început să vorbesc cu el. L-am întrebat ce aş putea să-i spun lui Emily, dar n-a avut nici o idee care să mă ajute.

– Îţi dai seama că mă urăşte…Adică, şi eu mă urăsc pentru ce am făcut. Îmi imaginez că nu vrea să mă vadă şi totuşi stau s-o aştept, fără să ştiu prea clar ce caut aici…Trebuie să recunoşti că e nevoie de destul curaj din partea mea să fac asta, nu?

Câinele s-a uitat la mine cu ceva ce puteam să jur că e o privire dezgustată.

– Ok, tac.

Mi-am mai aprins o ţigară.

Am rămas într-o stare de semiconştienţă, până când l-am simţit pe câine ridicându-se brusc, ca şi cum ceva îi atrăsese atenţia.

Un Opel oprise în faţa noastră, din el a coborât un tip în costum. A ocolit maşina şi a deschis portiera din dreapta.

A ajutat o fată să iasă, a luat-o de braţ şi s-au apropiat împreună de intrarea blocului.

Vedeam că fata era Emily, dar nu-mi venea să cred.

Deja cu altul?

Ce naiba?

________________________________________________________________________
Emily

E foarte aiurea să plângi pe stradă. Simţi cum toată lumea se holbează la tine şi se întreabă ce ai. “O fi nebună?”, “Ce i s-o fi întâmplat aşa grav?”,”Săraca de ea”.

Iar dacă mai şi mergi ca şi cum n-ai idee încotro te îndrepţi, ai mari şanse ca cei care te văd să te creadă beată sau drogată. Mila lor se transformă în repulsie.

Ştiam că nu-mi foloseşte la nimic, dar nu mă puteam abţine să nu retrăiesc iar şi iar conversaţia de mai devreme. Uneori mi-o aminteam exact aşa cum a fost. Scurtă şi fără logică. Asta mă făcea să vreau să bat pe cineva.

Alteori mi-o imaginam cu anumite schimbări: mă vedeam reacţionând diferit, spunând ce trebuia, ţipând la Rob, jignindu-l şi trântind uşi. Asta mă făcea să vreau să mă bat pe mine însămi.

De ce nu sunt în stare să găsesc replicile potrivite la momentul potrivit? Mereu îmi vin ideile la mult timp după ce aş fi putut să le folosesc.

M-am oprit puţin pe o bancă, pentru că mă simţeam obosită de parcă mersesem kilometri întregi. Nu ştiam de unde pornisem sau unde mă aflam. Nici o clădire din zona nu-mi era cunoscută. Aş fi putut să întreb pe cineva unde sunt, dar mi-era teamă că aş întări astfel opinia generală a trecătorilor care mă catalogau drept evadata dintr-un spital de nebuni.

Dar nici măcar nu mă deranja prea tare să rătăcesc pe străzi. Alternativa era să ajung acasă şi să mă las cuprinsă de gânduri depresive. Şi să am revelaţii melodramatice de genul: viaţa mea e un şir neîntrerupt de eşecuri, respingeri şi ghinion. Nimănui nu-i pasă de mine. Sunt urâtă, proastă şi incapabilă să fac pe cineva să mă iubească. Sau măcar să mă accepte. Sunt neimportantă.

Deci prefer să merg aiurea, să-mi distrag atenţia de la o astfel de gândire distructivă.

M-am surprins imaginându-mi cum ar fi decurs noaptea trecută dacă n-am fi găsit-o pe tipa psihopată acasă la Rob.

Am încropit un scenariu destul de bun. Cu amănunte, conversaţii, şi tot ce-i trebuia ca să ilustreze o noapte perfectă care nu s-a întâmplat niciodată.

Ar fi fost de aşteptat ca o asemenea activitate mentală masochistă să mă doară. Dar de fapt mă făcea să mă simt fericită. Nu mai plângeam. Noroc cu imaginaţia.

Tocmai când scenariul ajunsese la un moment crucial, ceva m-a întrerupt.

L-am văzut. Rob traversa stradă la câţiva metri de mine. Purta un trening roşu.

M-am oprit să mă uit după el, dar mi-am dat seama că nu era Rob, ci doar cineva care semăna. De fapt, dacă mă uitam mai bine, tipul nici măcar nu semăna aşa bine. Dar cum sunt chioară, mi se păruse că e el.

Puţin mai încolo era tot Rob, cu o sticlă de cola şi o pungă în mână. Tot el îşi plimba câinele pe trotuar. L-am văzut şi-n în staţie aşteptând autobuzul, purtând o geacă de fâş. Apoi l-am văzut făcând jogging, trecând în viteză pe lângă mine.

În total cred că mi s-a părut că văd vreo 10 Robi diferiţi în decurs de câteva minute. Şi de fiecare dată am fost în pragul unui infarct înainte să-mi dau seama că nu e realul Rob.

Mă uitam concentrată după un posibil Rob, pe care tocmai îl urmăream ieşind dintr-un supermarket, când m-am simţit împinsă dintr-o parte şi dărâmată.

Au.

M-am uitat în sus, ca să-l văd pe cel care mă făcuse să cad că proasta pe ciment, şi am observat cu uimire că nu mă lovise cineva, ci o maşină care dădea cu spatele.

Călcată de maşină. Ce sfârşit patetic.

Am oftat resemnată şi m-am ridicat sprijinindu-mă de aripa maşinii. Mă cam durea un genunchi. Dar l-am ignorat. Voiam să plec înainte să apuce să iasă şoferul şi să mă înjure că nu mă uit pe unde merg.

– Doamne!

Ah. Prea târziu. A venit deja.

– Eşti bine? Nu te-am văzut. Îmi pare atât de rău…Ieşeam din parcare…Te-am lovit rău?

M-am uitat la tipul care se învârtea cu un aer panicat în jurul meu.

– Nu-i nimic.Abia m-ai atins, i-am zis.

Mă luase prin surprindere atitudinea lui. Mă aşteptasem la ameninţări şi ţipete.

– Eşti bine? a repetat el speriat.

Mi-am frecat instinctiv genunchiul.

– Lasă-mă să te duc la cel mai apropiat spital.

M-a amuzat îngrijorarea lui exagerată. Probabil îi era teamă să nu-l dau în judecată sau ceva de genul ăsta. Habar n-are că de fapt e vina mea. Ar trebui să-i spun că n-am fost atentă la maşini, fiind mult prea ocupată cu urmărirea posibilului Rob.

– Nu e nevoie, i-am zis pe un ton convingător.

– Lasă-mă să te duc acasă, măcar.

Asta nu era o idee prea rea. Eram destul de pierdută. Şi cine ştie cât mai aveam de mers până să găsesc o gură de metrou sau un reper cunoscut?

Să fiu dusă acasă cu maşina…Poate e un mod ciudat prin care Universul îmi oferă puţină consolare pentru recenta suferinţă.

– Ok. Dar stau departe. Cred.

– Nu-i nicio problemă, a zis tipul sprijinindu-mă şi ajutându-mă să urc în maşina de parcă eram grav rănită.

Mda, mă urcam în maşina unui necunoscut, dar nu era prima dată.

Oricum, părea de treabă.

Dar şi Rob păruse. De unde trag concluzia că prima impresie nu reprezintă un criteriu prea bun de judecată.

Tipul a fost totuşi drăguţ, m-a adus până în faţa blocului, după o călătorie de jumătate de oră din capătul celălalt al oraşului.O sa aiba nevoie de un plin de benzina dupa asta .Se pare că într-adevăr eram departe de casă.

Am vorbit cu el pe drum, după ce l-am asigurat că genunchiul meu nu are nevoie de îngrijiri medicale. Mi-a zis că îl cheamă Matt şi lucrează la o bancă.Avea un nume de post complicat, şi probabil important din moment ce era aşa mândru de el.

A fost rândul meu să mă laud cu ceva, aşa că am pomenit de trupa de mare succes Creepy Strangers. Evident că Matt nu auzise niciodată de noi, dar a părut impresionat.

Cu ocazia asta mi-am amintit de situaţia mea incertă din cadrul trupei. În seara asta era programat un alt concert. Aveam de gând să mă duc?

Matt a insistat să mă conducă până în faţa uşii, probabil ca să se asigure că nu mai dă şi altă maşină peste mine. Tocmai încercam să-i spun că nu e nevoie să mă sprijine aşa, pentru că pot să merg şi singură, când l-am văzut pe Rob.

A trebuit să mă uit bine, ca să mă conving că nu este din nou vorba de cineva care seamănă cu el.

Dar nu, era chiar Rob. Stătea în faţa intrării blocului şi se holba la mine.

Ca o sărită de pe fix ce sunt, prima mea reacţie a fost de pură bucurie.

Abia în momentul următor mi-am amintit că nu aveam nici un motiv să fiu veselă că-l văd. De fapt nu voiam deloc să-l văd.

Dar pierdusem orice şansă de a-l evita , acum că eram aproape faţă în faţă.

De ce era aici?

Nu era prima dată când îl găseam aşteptându-mă în faţa blocului. Nici de data asta nu ştiam cum să reacţionez.

Ce voia? De când mă aştepta?

Ne apropiam din ce în ce mai mult de el.

M-am gândit că asta era ocazia mea să fiu rea. Să-i spun acum tot ce voiam să-i spun.

Înainte să apuc să mă hotărăsc cum să încep, Rob mi-a luat-o înainte:

– Dacă nu sunteţi manipulatoare, sunteţi uşuratice, dacă nu uşuratice, sunteţi interesate.

A trecut pe lângă mine şi a plecat fără altă explicaţie.

Luându-se după aparenţe, credea că mă consolasem deja cu altcineva.

Chiar dacă ar fi fost aşa, nu avea dreptul să îmi reproşeze nimic şi cu atât mai puţin să mă jignească.

– Aaa…ce-a fost asta? m-a întrebat Matt confuz.

– Vorbe înţelepte despre femei în general, am zis ironică. Profund, nu?

***

– Em, ne bucurăm atât de tare să te vedem! a zis Theo la plural deşi nu-l vedeam nicăieri pe Bill .

M-am târât până la cel mai apropiat scaun.

– N-aş fi putut să vă las baltă.

De fapt am fost cât p-aci să nu vin, dar voiam oricum să ies undeva să mă îmbăt. Să vin aici era o soluţie economică. Ce mai conta dacă trebuia să şi cânt puţin înainte, dacă băutura de după o să fie din partea casei…

– Ce-ai păţit la picior?

Îmi bandajasem până la urma genunchiul lovit, pentru că mă durea ca naiba şi se umflase. Era cam greu să nu-l observi.

N-am apucat să-i răspund lui Theo, pentru că a venit Bill la masa noastră.

S-a uitat la mine, şi a repetat întrebarea iminentă:

– Ce-ai păţit?

– M-a călcat o maşină, am zis aproape amuzată.

– Naşpa, a zis Bill fără urmă de părere de rău. Eu cred că am răguşit.

– Mult mai grav, am râs.

Nu eram sigură dacă mai eram certaţi sau nu, dar poate era o idee bună să nu-mi amintesc.

– Să fiţi pe fază, că trebuie să sosească invitata mea, ne-a anunţat Bill accentuând ultimul cuvânt.

– Abia aştept, i-a zis Theo razand.

Apoi s-a întors spre mine:

– Tu, Em? L-ai invitat pe Rob?

– De ce? Iar le-aţi promis organizatorilor că vine?

– Nu fii paranoică. Gata, suntem pe cont propriu de acum încolo.

I-am zâmbit mulţumită de nouă strategie.

– Tipul ăla cine e? m-a întrebat Bill.

M-am uitat în direcţia pe care mi-o arată şi l-am văzut pe Matt care îmi făcea vesel cu mâna de la o masă alăturată.

N-aveam cum să-l prezint altfel decât:

– E tipul care m-a călcat cu maşina.

– Şi l-ai invitat la concert, a râs Theo.

Am dat din umeri.

– Hai că a venit , a zis Bill ridicându-se. Ne vedem pe scenă .

M-am aşezat cu faţa la intrare, curioasă să o văd pe invitata lui Bill. Semăna cu faţa care îi ceruse un autograf la concertul de ieri. Probabilitate ridicată să fie aceeaşi.

Am continuat să mă uit la oamenii care începuseră să vină în număr din ce în ce mai mare.

Simţeam vag că se apropiau emoţiile de dinainte de concert, dar nu erau îndeajuns de puternice încât să le bag în seamă.

Visam la momentul când o să cobor de pe scenă şi o să mă îmbăt.Asta mă motiva.

Dar am fost trezită brusc din starea de somnolenţă în care mă aflam Din primul moment când am văzut-o în mulţime, am recunoscut-o. Şi am simţit cum mă cuprinde groaza.. Toate gândurile pe care le blocasem până acum, mă izbeau din plin.

Ultima persoană pe care voiam s-o văd aici era iubita lui Rob.

M-am întors panicată spre Theo şi i-am spus cu o voce tremurată :

– O vezi pe tipa aia care tocmai a intrat?

– Care? Cea blondă? a întrebat el uitându-se peste capetele mulţimii.

– Da, aia.

– Mm, sexy.

– Du-te la ea şi spune-i să plece!

– Ce? a zis Theo crezând că e o glumă. De ce?

– Te rog, l-am implorat.

– Ce-i cu tine?

– Te rog! Nu mă urc pe scenă dacă nu pleacă.

Theo s-a uitat la mine îngrijorat. Am încercat să-l conving prin expresia mea disperată.

– Nu mai e nevoie să mă duc la ea, mi-a zis.

– De ce? A plecat? l-am întrebat fără să mă uit.

– Nu, vine încoace.

– Ce? Nu!

– Bună, am auzit în spatele meu.

N-aveam de ales.M-am întors să o înfrunt.

– Sunt Asalia, ne-am cunoscut seara trecută…

O spunea pe un ton aşa de drăguţ de parcă ne cunoscuserăm la o petrecere în pijamale şi acum eram cele mai bune prietene.

– Da, am aprobat-o.

– Intraţi în 5, l-am auzit pe un sunetist strigând spre Theo.

Dar el n-a părut să audă, fiind prea ocupat să se holbeze la Asalia ca un idiot.

– Uuu, începe concertul, a zis ea pe un ton subţire. Palpitant.

Era greu de spus dacă era ironică sau doar proastă.

– Nu vreau să te supăr acum, înainte să intri pe scenă, mi-a şoptit ea cu un aer confidenţial, dar mă întrebam dacă ştii unde a fost Robert noaptea trecută.

M-am uitat la zâmbetul ei larg şi privirea avida cu care îmi aşteptă reacţia, şi m-am gândit că există mulţi oameni care chiar se bucură să facă rău altora. Iar ea era una din ei.

– Da.Cu tine, am zis fără intonaţie.

Tipa asta se uită la prea multe telenovele. Cine face chestii din astea ?

Parte bună e că nu se aşteptase să ştiu. Ar fi vrut să-mi dea ea vestea cea bună. Măcar nu i-am dat satisfacţia de a mă vedea distrusă.

Am apreciat, pentru prima dată, sinceritatea lui Rob. M-a ajutat să evit o situaţie penibilă.

L-am văzut pe Theo ridicându-se şi l-am urmat, fără să-mi iau la revedere de la iubita lui Rob.

Am urcat cât pe scenă, în aplauzele mulţimii, şi m-am uitat prin sală după Asalia, sperând că a plecat.

Dar în loc s-o văd pe ea, l-am văzut pe Rob. Singur la o masă, uitându-se fix la mine.

În următorul moment mi s-au aprins reflectoarele in ochi şi n-am mai putut să-l văd.

Dar eram tulburată. Era şi el aici?

Câţi invitaţi surpriza mai avea concertul ăsta?

________________________________________________________________

Asalia

În camera de hotel, cu laptopul în braţe, mâncând jeleuri in mod compulsiv.

De câteva ore vizitez pagina după pagina de internet, aflând tot ce se poate afla.

Am citit toate articolele care fac vreo referire, oricare, la numita Emily. Majoritatea sunt despre ea şi Robert. Ce poze oribile! Restul despre trupa din care se pare că face parte.

Le-am ascultat muzica pe youtube.

O da. Exact ce ne lipsea. Încă o trupă de rataţi care se cred staruri rock.

Când am văzut reclama care anunţa concertul, am fost convinsă că este un semn. Mâna destinului. Care era probabilitatea unui concert programat chiar astăzi?

Ea o să fie acolo. Poate şi el.

Trebuie să fiu şi eu acolo.

Eram deja în criză de timp. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am notat adresa pe o foaie şi am ieşit să găsesc un taxi.

Evident, taximetristul libidinos s-a dat la mine şi a ocolit intenţionat cam toată Anglia până m-a adus la destinaţie. I-am zis să-şi ia adio de la bacşiş.

Când am intrat în sfârşit în local, am avut un flashback. M-am trezit exact în genul de bar afumat în care mă ducea Robert când ieşeam cu prietenii lui. Ce groaznic.

La o primă scanare a mulţimii, l-am văzut pe Robert. La o masa din colt, cu sapca trasa pe ochi, de parca se ascundea. De el urma să mă ocup mai târziu. Am zărit-o şi pe ea, şi m-am dus să-mi pun planul în aplicare .

Era foarte simplu. Îi spun că Robert a înşelat-o. Ea îl părăseşte. E scoasă din peisaj.

– Bună, i-am zis că să-i atrag atenţia.

S-a întors spre mine cu o expresie atât de speriată încât mi s-a făcut milă de ea.

Începea să îmi pară destul de rău că făceam asta.

Dar aşa îi trebuie dacă ţinteşte prea sus.

Totuşi am încercat să fiu drăguţă cu ea. Atât cât poţi să fii cu cineva atât de naiv încât să vrea să intre într-o lume pentru care, în mod clar, nu e pregătită.

Am luat-o pe ocolite, cu blândeţe, şi am aşteptat revelaţia şocului de pe faţa ei.

Dinainte să mi-o spună, mi-am dat seama că ştia deja. Robert mărturisise. Tipic.

M-a cuprins dezamăgirea în timp ce am privit-o plecând impasibilă.

Fusese planul perfect!

Robert şi sinceritatea lui stupidă.

Eh, trebuia să încerc.

Până îmi vine altă idee, nu pot decât să îmi accept înfrângerea. Temporară.

M-am dus să mă aşez la masă lângă Robert, chiar în timp ce se aprindeau reflectoarele de pe scenă.

– Bună, i-am zis.

S-a prefăcut că nu mă aude.

– Frumoasă deghizare, am continuat încercând să fac mişto de şapca lui.

Mă ignora cu desăvârşire.

– Nu vorbeşti cu mine? Mm, bănuiesc că merit…Având în vedere că tocmai am încercat să te despart de iubita ta rockeriţă.

Am chicotit amuzată iar el s-a întors îngrozit spre mine.

– Ai vorbit cu Emily?

– Stai calm, n-am fost rea cu ea.

Mai puţin rea decât de obicei.

Robert a clătinat din cap oftând.

– Pe cuvânt! am întărit

– Mă îndoiesc, a zis el concentrându-şi iar atenţia spre scenă.

Muzica era îngrozitoare, nu ştiu cum o suporta.

– Oricum, drăguţ din partea ta că i-ai spus…, i-am zis cu apreciere.

Dar ce bine ar fi fost dacă n-o făceai.

– A folosit la ceva? Sinceritatea? Te-a iertat?

– Asalia, ce vrei de fapt?

– Nimic, făceam doar conversaţie…, am zis inocenta. Nimic altceva. Am înţeles că nu o să mai fim împreună.

A părut să mă creadă, pentru că mi-a răspuns la întrebare.

– N-am prea apucat să-i cer iertare, a recunoscut.

– De ce?

– Am văzut-o cu altcineva… m-am cam enervat şi cred că am înrăutăţit mult mai tare situaţia.

Nu m-am putut abţine să nu râd.

– Nu e amuzant, s-a strâmbat el.

– Complicat…Şi care e planul?

A dat din umeri.

– Vin la concerte…aştept să mă ierte…

Câtă insistenţă. Câtă răbdare. Măcar dacă ar merita atâta efort.

– Succes, i-am urat încercând să par sinceră.

Nu mi-a răspuns, pentru că se uita cu ură la un tip care o ajuta pe Emily să coboare de pe scenă.

Gelozia. Mereu funcţionează. Poate Emily nu-i aşa proastă cum pare.

Mi-am dat seama că nu mai era nimic de făcut acum.

O să-l aştept să se întoarcă la mine. Cu la fel de multă răbdare ca el, aşteptând-o pe Emily să–l ierte.

M-am ridicat.

– Să-i compui o piesă, o dai gata! i-am zis înainte să plec.

Aproape că mi-a zâmbit.