Capitolul 5 – Lemon

Am încetinit ritmul paşilor, fără să mă opresc, în timp ce mă întrebam panicată ce să fac.

Ce căuta aici ? De ce a venit ? Ce era atât de important încât să-l facă să-şi piardă timpul preţios vizitându-mă pe mine ?

Nu aveam nici cea mai vagă idee ce să-i spun. Sau cum ar trebui să mă comport. Situaţia era groaznic de ciudată. Iar faptul că acum ştiam că Robin nu era Robin, ci faimosul Robert, nu mă ajuta deloc. Nici nu voiam să conştientizez tot ce implica asta.

În primul rând mă simţeam mică şi nesemnificativă, şi proastă că nu-l recunoscusem din prima şi că mă lăsasem păcălită că îl cheamă  Robin, şi jalnică pentru că m-am dat la el, şi partea cea mai proastă – că mă refuzase ! Şi peste toate, acum apăruserăm şi în revistă. Aualeu, dacă credea că eu dădusem revistei informaţiile alea ca să le publice ? Ca ma laudasem ca sa ma bage lumea in seama? Şi că angajasem un paparazzo să ne pozeze împreună ? Poate venise să urle la mine şi să mă dea în judecată. Gaah !

În mintea mea e tot timpul haos. Dar în situaţii de criză, nebunia capăta amploare.

Luarea unei decizii devenea de neevitat pe măsură ce mă apropiam de el. Ce mă fac ? Ce mă fac ?

N-am reuşit să mă hotărăsc la timp. Aşa că m-am trezit că trec pur şi simplu pe lângă el, ignorându-l total, prefăcându-mă că nu-l văd. M-am îndreptat hotărâtă spre intrarea blocului. Îmi dădeam seama că o să creadă că fac asta intenţionat, ca şi cum aş fi supărată pe el sau ceva de genul ăsta. Până la urmă nu ne despărţisem în termeni prea grozavi, deci nu aveam nici un motiv să fiu politicoasă, nu ? Încă simţeam gustul amar al respingerii. Plecase fără nici o explicaţie, se purtase ca un idiot şi probabil chiar ar fi trebuit să fiu supărată.

Dar evident, nu eram. Eram doar mult prea fricoasa ca să-l înfrunt. Ştiu, e extrem infantil din partea mea să fug în felul ăsta de situaţiile neplăcute, dar aşa fac mereu. Sunt o laşă.

Dacă ar fi încercat să mă strige sau să mă salute, probabil că mi-aş fi revenit din starea ciudată care pusese stăpânire pe creierul meu şi m-aş fi întors. Dar n-a făcut-o. În schimb i-am auzit paşii în urma mea.

N-a spus nimic. A mers în spatele meu ca şi cum ar fi fost cel mai normal lucru din lume. Abia când am ajuns la intrarea blocului, l-am auzit spunând :

– Văd că au reparat usa.

N-am ştiut ce să spun, şi încă eram în stare de şoc, aşa că l-am ignorat din nou, am intrat şi mi-am continuat drumul prin hol.

Când am ajuns în apropierea unui anumit loc de pe zid, mi-am amintit cu o strângere de inima cât de prostesc de fericită mă simţisem în momentul ăla. Chiar înainte ca el să plece fără nici o explicaţie lăsându-mă prada depresiei. Amintirea mi-a venit în cap cu mai multe amănunte decât aveam nevoie. A trebuit să mă concentrez ca să pot să mi le alung din minte

Cred că şi el şi-a amintit ceva legat de asta, pentru că l-am auzit în spatele meu cum a scos un sunet neclar din gât. Probabil dezgustat.

Am trecut mai departe, cu mişcări înţepenite şi comandate doar de inerţie. Am intrat pe uşa apartamentului meu şi am închis uşa în urma mea.

Gata, am scăpat, simplu, mi-am spus eu încercând să mă calmez.

A bătut la uşă.

Da, ştiam că nu o să fie chiar aşa de simplu. Deci calmatul era compromis.

Am rămas nemişcată, holbându-mă la uşă şi întrebându-mă inutil, pentru a o mia oară, ce ar trebui să fac. Ştiam că vreau să-i deschid. Eram curioasă ce are de spus. Dar în acelaşi timp mi-era prea frică.Şi nu ştiam exact de ce anume mi-e frică.

Încă o bătaie uşoară în uşă.

– Te rog ? Se auzi vocea lui prin uşa de lemn.

După o clipă, continuă:

– Ştiu că eşti supărată, şi ai tot dreptul. Am venit să-ţi spun că îmi pare rău. Nici nu-ţi închipui cât de rău îmi pare !

Încă o pauză. Cred că aştepta să îi răspund. Sau să îi dau vreun semn că măcar îl ascult. Dar eu n-am făcut nimic. Eram mult prea bucuroasă să aud că îi pare rău ca să mai fiu în stare să reacţionez. Ştiam eu că există o explicaţie bună pentru plecarea lui precipitată ! Mă rog, nu ştiam. Dar sperasem tot timpul că există una… Acum urma s-o şi aflu.

 El a continuat :

 – Poţi să-mi deschizi ? Te rog ? a oftat.

Cine eram eu sa-l tin la usa pe Robert Pattinson?Eram gata să descui când l-am auzit spunând :

– Vreau să îmi cer scuze pentru toate… neplăcerile pe care ţi le-am cauzat. E groaznic acum, dar îţi promit că or să uite în curând… Toţi or să uite povestea asta, şi lucrurile or să revină la normal mai repede decât crezi.

Am deschis uşa atât de brusc încât aproape a căzut peste mine. Probabil stătuse sprijinit de uşă cât vorbise.

Şi-a recăpătat echilibrul şi m-a privit cu nişte ochi mari şi speriaţi.

Of. Chiar trebuia să arate atât de bine ? Acum n-o să mai fiu în stare să vorbesc.

– Stai. Ce tot spui ? Am zis eu.

– N-ai văzut ce a apărut azi în tabloide? m-a întrebat precaut.

– A, ba da… dar credeam că vorbeai de…

Ce proastă sunt. Chiar credeam că a venit să îmi explice de ce a plecat atunci. Am crezut greşit. Venise doar din cauza tâmpitei de reviste. Probabil îşi făcea griji că-i stric imaginea şi voia să se asigure că o să neg toate zvonurile despre presupusa noastră relaţie.

– De ce ? intrebă el nedumerit. Că am minţit că mă cheamă altfel ? Îmi pare rău şi pentru asta. Uneori mi-e mai uşor aşa…

Am clătinat din cap ca să-i arăt că nu contează.

– Altceva ? a întrebat iar.

L-am privit zâmbind trist. Atunci ochii i s-au mărit când a realizat motivul pentru care crezusem eu că îşi cerea scuze. S-a prins.

Cât de penibil.Ar fi trebuit să tac din gură.

– Ah… îmi pare rău şi pentru seara aia, a zis el repede. N-ar fi trebuit să plec aşa…

– Nu, nu, nu-ţi cere scuze, l-am întrerupt eu imediat. N-ai de ce. Serios. Ai tot dreptul să refuzi fetele nebune care îţi fac avansuri, şi de fapt sunt sigură că te-ai obişnuit s-o faci până acum… Cu fanele şi tot… E vina mea.Că m-am gândit că cineva ca tine…cu una ca mine…, am bâlbâit eu stânjenită.

Bine că măcar am reuşit să mă opresc din aberat. După ce am zis asta nici măcar nu mai puteam să-l privesc în ochi. Am stat câteva clipe privind cu interes preşul din prag de la picioarele noastre. Era atât de murdar încât arăta ca o cârpă de şters pe jos, aruncată din întâmplare în faţa uşii.De ce nu am cumpărat unul nou până acum? O să-mi iau unul drăguţ pe care să scrie Welcome… sau Home sweet home. Dar probabil mi l-ar fura vecinii dacă ar fi prea drăguţ…

Şi apoi el a izbucnit în râs.

– Asta cred că e cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o, a zis printre hohote.

L-am privit ofensată.

– Adică ?

El n-a răspuns imediat. Mi-a zâmbit larg, încă vizibil amuzat de “tâmpeniile” mele şi mi-a prins faţa între palme.

Mâinile lui erau atât de calde… Iar asta însemna ceva având în vedere cât de tare îmi ardeau obrajii oricum.

Am renunţat să mai respir atunci când a deschis gura şi a murmurat :

– Ăla n-a fost un refuz. A fost o amânare.

Era că în filme, în momentul lung de anticipaţie înaintea scenei de sărut dintre protagonişti. Exact ca în filmele în care juca el! Doar că eu nu eram prea bună în rolul meu. Abia mă mai ţineam pe picioare şi cred că aveam o expresie foarte caraghioasă pe faţă. Orice regizor m-ar fi dat afară.

Confirmând temerea mea că îmi exprimam emoţiile mult prea evident, lui Robert i s-a întins pe toată faţa un zâmbet satisfăcut. Părea tare mulţumit de reacţia pe care o stârnise în mine.

Câtă înfumurare.

– Amânare? Ce vrei să spui? Am întrebat eu cu falsa nedumerire, ca să-i mai scad din mulţumirea de sine.

Şi chiar am reuşit. Şi-a retras mâinile care îmi cuprinseseră fata, s-a dat un pas în spate şi a devenit brusc nesigur. Oau, sunt o actriţă mai bună decât credeam.

El s-a uitat încruntat spre mine trecându-şi nervos mâna prin păr.

Momentul nostru de film romantic devenise brusc o ciudăţenie de film european cu buget redus.

– Păi… adică, aş putea să… dacă invitaţia mai e valabilă… aş putea să intru acum, a bâlbâit el. Dar înţeleg dacă nu mai vrei.

Ce drăguţ era aşa nesigur şi vulnerabil. Dar nu l-am mai lăsat să se chinuie, am zis repede :

– Ah da, intra !

O să creadă că sunt retardată de mă prind aşa greu.

Situaţia era atât de suprarealistă, încât nici nu realizăm că se întâmplă cu adevărat. Robert Pattinson la mine în hol. Pur şi simplu nu se potrivea în decor.

– Am vrut să te sun, a zis el în timp ce intra.Dar nu aveam numarul tau.

– Da ?

Am avut un impuls de a-mi căuta mobilul, dar apoi mi-am amintit că nu era o idee bună să-l deschid prea curând. Cel puţin nu până când nu eram sigură că pot să fac faţă valului de întrebări despre relaţia inexistentă.

L-am condus în sufragerie, şi aproape că s-a lovit cu capul de lustra mult prea joasă. I-am arătat că se poate aşeza pe canapea.

Recunosc că mi-a trecut prin cap să îl duc direct în dormitor. Dar mi-am revenit la timp. Încă nu ştiam sigur ce voia de fapt. Poate intrase doar pentru puţină conversaţie de complezenţă, nu ?

 Când s-a aşezat, a avut impresia că sofa este mai înaltă decât era de fapt, şi a căzut cam de sus, afundându-se adânc în pernă.Se vedea că stă incomod, dar a încercat să pară în largul lui aruncându-şi nonşalant o mână pe braţul canapelei şi încrucişându-şi picioarele.

 – Drăguţ apartamentul, a zis el politicos.

Cu greu aş fi putut crede că i se părea drăguţ un apartament mic, înghesuit şi dezordonat.

– Mersi.

Pauză penibilă în conversaţie. La naiba. Zii ceva, Emily.

– Vrei ceva de băut ? am oferit eu.

Bună idee. Să ma prefac gazda perfectă.

– Da, sigur, se bucura el.

M-am dus în bucătărie dar am constatat cu groază că nu aveam nimic de băut. De ce aveam impresia că am, din moment ce niciodată nu mă aprovizionam pentru posibile vizite ? Încercând să nu mă panichez, am scotocit prin frigider după un rest de lămâie uscată şi făcut în grabă nişte limonadă cu apă de la robinet. Am adăugat gheaţă. Gazda perfectă pe naiba.

Când m-am întors, şocul de a-l vedea din nou pe Robert stând la mine în sufragerie, pe canapeaua mea rablagita, uitându-se cu interes la ciucurii covorului, aproape că m-a făcut să scap tava din mâini.

S-a ridicat imediat să mă ajute, dar îmi recăpătasem echilibrul între timp.

Am pus tava cu paharele pe masa din faţa noastră şi m-am aşezat în colţul opus al canapelei. Nu voiam să par la fel de disperată după apropiere precum mă simţeam. Îi lăsam un spaţiu personal destul de generos, cât să se poată retrage oricând dorea.Şi cu siguranţă urma s-o facă.

L-am privit cu teamă în timp ce încerca limonada. Am început să mă gândesc că trebuia s-o gust eu prima. Dacă lămâia aia era mai stricată decât părea ? Parea cam mucegaita. Dacă îl otrăvesc ?

– Mm, a zis el apreciativ. Mi-ai citit gândurile. Aveam chef de un gin tonic. Ai pus şi lămâie, nu ?

M-am înecat în propria limonada. Oare în mintea lui era de la sine înţeles că toate băuturile trebuiau să fie alcoolice ? Şi dacă nu erau, îşi imagina că sunt ?

– Da, reţeta proprie, am zis zâmbind misterios.

Lămâie în gin tonic… Un izvor de originalitate.

El a dat impresionat din cap şi a băut în continuare, în timp ce eu aşteptam momentul când o să observe lipsa ginului din ginul lui tonic cu lămâie. Dar nu s-a întâmplat.

Mă uitam la el cum ţinea gânditor paharul în mâini, şi mi-am adus aminte să întreb :

– Ce-ţi mai face mâna ?

El s-a uitat surprins la plasturele de pe mâna de parcă uitase că e acolo.

– Bine, datorită ţie, zâmbi el.

– Cariera ta de chitarist nu este compromisă, nu ?

– Nu, râse el. Din nefericire pentru tine şi restul celor care sunt obligaţi să mă asculte.

Mi-am dat ochii peste cap. Cât trebuia să mă mai tachineze cu faptul că i-am criticat talentul de muzician ?

S-a lăsat o tăcere stânjenitoare.Eu mă jucam cu gheaţă din pahar. După un moment, el şi-a dres vocea şi a zis întrebător:

– Sper că articolul ăla nu ţi-a provocat prea multe neplăceri…

Mi s-au derulat în minte apelurile ciudate şi mesajele primite pe care nici măcar nu le ascultasem încă. Dar nu puteau fi catalogate drept « neplăceri » până la urmă. Nu puteam să mă plâng. Nu erau un preţ exagerat de plătit, din moment ce premiul era timpul ăsta petrecut cu el.

– Sper că nici ţie, am răspuns.

– Mie? pufni el. Eu sunt obişnuit.

Mă refeream mai degrabă la faptul că zvonul că el ar ieşi cu una ca mine îi putea strica imaginea. Genul ăsta de neplăceri.

– S-au scris tot felul de chestii, dădu el din umeri. Nu-mi pasă. Dar când implica şi alte persoane apropiate mie, atunci mă deranjează.

« Persoane apropiate », am meditat eu. Flatant.

– Şi e pur şi simplu foarte complicat să am o relaţie cu cineva, se confesă el. Cine poate să suporte să fie în fiecare clipă urmărit, hărţuit şi jignit?

Eu ?

– E de-ajuns că mă chinuie pe mine. Nu vreau să sufere şi altcineva. Nu merită.

Cât de generos.

– De asta am plecat atunci, explică el. Mi-am dat seama că nu voiam să te implic în toată nebunia asta.

Asta era ? Mă proteja ? Şi n-aveam şi eu un cuvânt de spus ? Eu voiam să fiu implicată !

– Dar se pare că tot n-am reuşit să evit asta. Îmi pare rău.

– Nu mă deranjează, am zis eu clar.

Aveam de gând s-o repet până mă înţelegea.

– Nu cred că realizezi tot ce înseamnă asta, insistă el. Să renunţi la viaţa ta privată.

Avea de gând să-şi mai facă multă antireclama ?

– Nu contează, i-am răspuns. Nu-mi pasă.

– Nu ? intrebă el neincrezator dar luminându-se puţin la faţă. Chiar dacă o să fii atacată în presă în mod constant?

Cred că exagera puţin.Cât de rău putea să fie ? Nimic atât de rău încât să nu merite, dacă asta însemna că pot să fiu cu el.

– Eh, cine mai citeşte presa oricum ? Am dat eu din umeri.

Hm, bănuiesc că mulţi oameni, dar să lăsăm asta pe mai târziu.

– Şi s-ar putea ca acum, după articolul ăla, să fii contactată de diverse alte reviste. Nu vreau să te sperii, dar e o chestiune de timp până îţi afla numărul de telefon. Îţi spun, ca să fii pregătită, mi-a zis el serios.

Mda, un pic cam târziu cu avertizarea.

– Şi ce ar trebui să le spun ? am întrebat eu curioasă de varianta lui.

Acum că îl aveam pe Rob la mine în sufragerie, mă simţeam atât de îndrăzneaţă încât aş fi răspuns la orice telefon cu : « Da, suntem împreună, muriţi de ciudă !  ». Probabil că el o să-mi spună că trebuie să folosesc o replică profesionistă de genul « Nu comentez » dar unde mai era distracţia ?

– Ce ai vrea să le spui ? a întrebat el încurcat.

Schimbul ăsta de întrebări ar putea să dureze ceva timp.

– Pot să nu răspund la telefon, am propus eu varianta cea mai comodă şi mai lasă.

– Sigur, a aprobat el entuziast.

– Sau… aş putea să mint că e adevărat, am încercat eu.

Am luat repede o gură mare de limonada, ca să nu trebuiască să mă uit la el. A fost o idee proastă. Groaznică limonada.

– Nu, nu e bine să minţi…, l-am auzit spunând pe o voce fără intonaţie.

A spus-o de parcă recita dintr-un cod de bună purtare.

 – Poate.. hm… Vrei să fie adevărat ? a continuat.

Întrebarea de 100 de puncte. Încercam totuşi să găsesc un alt răspuns înafară de un « Oo, da!  » disperat. Zdrăngăneam distrasă gheaţă din pahar. Cum să îmi dau seama dacă mă vrea înainte să recunosc că îl vreau eu ? Nu puteam să mă arunc iar cu capul înainte şi să fiu refuzată. Cine îmi garantează că n-o să plece iar din senin ?

 L-am simţit pe Rob venind mai aproape de mine pe canapea. Şi asta însemna o mişcare destul de amplă având în vedere cât de departe mă aşezasem de el. Pielea de pe canapea a scârţâit zgomotos.

Când m-am întors spre Rob, ca să văd ce intenţii are, mă privea cu un real interes. Ca şi cum aştepta ceva. Ah, da, încă aştepta să-i răspund. Dar nu ştiam ce.

Ezitarea mea l-a deranjat.

– Uită că am întrebat asta, a zis el dintr-o dată. Scuze. Nu trebuia să… Cred că de la gin mi se trage.

Gin ? Nu, nu e o din cauza asta. Chiar deloc.

Trebuia să reacţionez, înainte să se răzgândească. Dă-o încolo de demnitate ! Mă arunc.

– Vreau, am zis eu brusc.

Atât de brusc încât l-am speriat. A tresărit violent şi s-a uitat la mine de parcă eram nebună.

– Ce vrei ?

– Evident că aş vrea să fie adevărat. Tot ce s-a scris.Mă rog, tot, dar fără părţile negative. Deci nu tot. Doar părţile bune, m-am bâlbâit eu incoerentă.

A început să râdă. Nu era tocmai reacţia pe care o aşteptam. Aş fi preferat să zică ceva în genul « şi eu vreau să fim împreună pentru totdeauna, dragostea mea !». Ok, poate că nu atât de dramatic.

– Nu a fost evident pentru mine, a zis el. Eşti foarte greu de citit.

Sună vag cunoscut.

– Asta e o replică din Twilight , mi-am dat eu seama.

– Da ? A, da, s-ar putea, se gândi el. Dar asta n-o face să fie mai puţin adevărată. Chiar eşti greu de citit pentru mine.

Devia de la subiect, iar eu trebuia să aflu răspunsul la propriile mele incertitudini. Nici eu nu-l puteam citi pe el.

– Dar tu ? Ce vrei ? l-am întrebat eu cu teama..

El a zâmbit în colţul gurii şi s-a apropiat de mine până a ajuns să îmi şoptească în păr :

– Pe tine.