Capitolul 29 – My Turn

Imediat după ce am plecat de pe acoperiş, m-am răzgândit.  Nu voiam să mă întorc la petrecere. Tot ce voiam era să mai rămân cu Rob, măcar puţin, şi nu conta unde, atâta timp cât eram singuri. Luam în considerare chiar şi varianta de a ne întoarce afară, în ploaie.

– Hai înapoi pe acoperiş, i-am zis lui Rob încă din clipa în care a închis uşa în urma noastră.

El a râs, crezând că glumesc, şi nu mi-a luat propunerea în serios

N-am mai insistat.

Am coborât încet pe scările cufundate în întuneric, ţinându-ne unul de altul. Nici de data asta nu vedeam pe unde călcam, aşa că fiecare pas era o adevărată aventură cu risc ridicat de accidentare.

– Emily, vreau să mă laşi să-ţi spun cât de rău îmi pare.

Eram atât de concentrată la scări, încât nu mi-a venit să cred când l-am auzit pe Rob spunând asta. Chiar era momentul să se gândească la altceva înafară de o modalitate de a ajunge la capătul treptelor fără să ne rupem gâturile?

– Acum? am întrebat confuză, gata să alunec din cauza lui.

– Păi, de fiecare dată când încerc, nu mă laşi să continui…, m-a acuzat el pe bună dreptate.

Dar dacă observase refuzul meu de a-mi aminti anumite lucruri, de ce nu trăgea nicio concluzie din asta?

– Şi vreau să mă şi crezi când îţi spun asta, a subliniat el.

– Te cred! am zis tare, ca să închei subiectul. Deci nu e nevoie să mai aduci vorba despre asta, ok?

N-a mai spus nimic, lăsându-mă să deduc scepticismul din tăcerea lui.

Nu putea să lase lucrurile aşa, ba chiar să fie recunoscător pentru faza mea de negare? Ar fi preferat reproşuri şi dramă?

În mod miraculos, am ajuns pe ultima treaptă, fără incidente. In faţa mea, Rob orbecăia deja în căutarea clanţei de la uşa de ieşire.

Am realizat că aveam acum o ocazie bună să-i demonstrez lui Rob noul meu principiu de viaţă, care implica trăirea clipei şi ignorarea trecutului…sau ceva de genul acesta.

– Îmi place aici, am spus eu în condiţiile în care nu vedeam absolut nimic în bezna din jur.

Deşi afirmaţia mea era cam lipsită de sens, l-am auzit pe Rob răspunzându-mi cu un zâmbet în glas:

– Şi mie. Specialiştii în design interior s-au întrecut pe ei înşişi când au decorat debaraua asta.

– Da, luminozitatea o pune foarte bine în valoare, am completat cu o seriozitate exagerată.

– Şi cel mai interesant e că te aşteaptă surprize la fiecare pas.

Că tot adusese vorba de surprize, am decis să acţionez, înainte ca glumele cu designul interior să-şi piardă umorul. Aşa că m-am întins în direcţia în care intuiam că e Rob.

Mi-am dat seama după o secundă că nu-i nimerisem buzele şi îl sărutam cu pasiune pe bărbie. Rob n-a spus nimic, dar probabil se întreba ce naiba încercam de fapt să fac.

Noroc că era aşa de întuneric încât nu-mi puteam da seama cum a reacţionat. N-aş fi vrut să-l văd amuzându-se pe seama mea.

Ca să evit să-mi recunosc propria greşeală, n-am dat înapoi, ci m-am prefăcut că bărbia lui Rob era într-adevăr ţinta mea de la bun început. Poate că îmi plac bărbiile, în general. Nimic ciudat în asta.

Apoi am început să cobor săruturile în jos pe gât, într-un mod deloc subtil, încercând să par că am un plan bine pus la punct.

Contrar bănuielii mele, Rob nu era nici pe departe amuzat de iniţiativa mea caraghioasă de seducţie pe nevăzute. De fapt, m-a surprins când a expirat brusc şi zgomotos. Şi-a lăsat capul pe spate, ca şi cum ceea ce făceam eu îi provoca o plăcere imensă.

Şi-a strâns braţele în jurul meu, ca să mă aducă mai aproape.

– Mă ucizi, a şoptit respirând adânc.

Asta mi-a dat un sentiment foarte plăcut de mândrie şi control. Nu mă imaginasem până acum în postura asta.

Chiar dacă nu ştiam ce fac, el zicea că făceam bine. Aşa că am continuat, adăugând şi nişte mângâieri ezitante, plantate total aleatoriu, cam peste tot pe unde aveam acces.

Mişcările îmi erau limitate din cauza îmbrăţişării strânse în care mă cuprinsese Rob, deci nu eram prea sigură ce făceam cu mâinile. Sinceră să fiu, nu ştiam nici măcar dacă aveam ochii deschişi sau închişi în majoritatea timpului. Oricum nu prea conta, având în vedere bezna din jur.

Am realizat că ajunsesem cu mângâierile cam departe, abia când era deja prea târziu să mai dau înapoi. Am auzit un geamăt care era pe o voce prea groasă ca să fie a mea.

Simţeam textura blugilor sub degete, apoi mâna lui Rob peste a mea. Nu-mi dădeam seama dacă prin gestul ăsta voia să mă oprească sau mă încuraja să continui.

Înainte să mă lămuresc, m-a sărutat cu hotărâre, nimerindu-mi din prima încercare buzele.

Mă întrebam cum reuşise asta şi am avut revelaţia că fiecare sărut de-al lui era diferit, dar totuşi perfect adaptat situaţiei. În momentul ăsta se potrivea combinaţia de intensitate şi convingere pe care o arăta, pentru că exact la fel mă simţeam şi eu acum.

Tocmai din excesul ăsta de zel, am reuşit să dărâmăm ceva din preajmă. Nu ştiu exact ce, dar atunci când au căzut pe podea au părut a fi nişte stinghii de lemn după zgomot. Probabil nişte mături sau mopuri.

Incidentul ăsta ne-a făcut şi pe mine şi pe Rob să izbucnim în râs, iar eu am crezut că asta a fost tot. Mi-am rezemat fruntea pe umărul lui Rob, straduindu-mă să-mi recapăt răsuflarea pierdută din cauza râsului.

Dar Rob avea alte planuri.

– E rândul meu, m-a anunţat cu o voce nerăbdătoare.

De parcă jucam şah, ca să fie rândul lui să facă o mutare pe tablă.

Nu mi-am dat seama la ce se referă până când nu l-am simţit dându-mi jos de pe umeri o bretea a rochiei. Cealaltă a căzut imediat de la sine, lăsându-mă pe jumătate dezbrăcată.

Şah mat.

Ce-i drept, aşa ceva s-ar fi putut întâmpla oricând accidental, având în vedere instabilitatea rochiei de pe mine. Deci nu era chiar asa mare lucru…, m-am autoconvins.

Deşi eu fusesem cu ideea de a rămâne aici, totuşi nu mă gândisem cât de departe vor ajunge lucrurile. Nu-mi puteam alunga gândul obsesiv că aşteptasem prea mult momentul ăsta, ca să mă mulţumesc cu o debara de maturi dintr-o clădire, fie ea şi studio de filmări. Nu era genul de locaţie despre care îţi poţi aminti cu plăcere.

Oricum, eram extrem de recunoscătoare pentru avantajul pe care mi-l oferea întunericul în momentul de faţă.

În timp ce prin capul meu se învârteau gânduri încâlcite, lui Rob îi alunecau mâinile de pe umerii mei, în jos, atingându-mi pielea până atunci acoperită. N-aveam cum să nu simt că mă mângâia cam pe ghicite, dar mişcările lui înnebunitor de ezitante reuşeau să îmi taie respiraţia. Îmi imaginam deja cum o să continuie, când s-a oprit brusc şi încordat.

– Ce e?

– Vreau să te văd…, a oftat el cu frustrare.

Se pare ca întunericul era reconfortant doar pentru mine, nu şi pentru Rob.

– Imi pare rău, n-am nicio lanternă la îndemâna, am glumit.

– Nu…oricum nu ar fi fost deajuns o lanterna, a zis el cu regret.

Asta suna destul de ingrijorător. Ce voia? Să mă pună în faţa unor lumini de semnalizat avioanele, neoane industriale şi reflectoare de far?

M-a luat pe nepregătite sărutându-mă din nou, mai intens decât înainte, şi încleştându-şi degetele în părul meu.

Cu riscul de a-l face sa ma urască, de data asta l-am oprit eu.

– Vine cineva, am spus ascultand paşii care se apropiau pe hol.

– Nu vine nimeni, m-a contrazis cu hotarare, intinzandu-se sa ma sarute.

L-am crezut pe cuvant, dar bineinteles ca usa s-a deschis in momentul urmator, expunandu-ne brusc luminii din hol.

– Mai aveţi nevoie de cheia de la acoperiş?

Mi-am ridicat repede bretelele rochiei, fara sa indraznesc sa dau ochii cu paznicul care nu parea constient ca tocmai intrerupsese ceva.

Cât de groaznic…

Rob a căutat prin buzunar şi i-a înapoiat cheia, mulţumindu-i cu jumătate de gură. Apoi a asteptat să plece. Dar paznicul voia sa incuie şi casa scărilor. Ne-a sugerat lipsit de subtilitate că noi eram cei care trebuiau să plece.

Asta era prea de tot. Nu voiam sa cred ca e vreun semn sau că aveam cu adevărat ghinion, dar lucrurile de genul ăsta ni se întâmplau parcă prea des.

Totuşi trebuie să recunosc că, deşi mă enerva foarte tare situaţia, mă simţeam într-o oarecare măsură uşurată. Amânările îmi erau deja familiare, stiam să ma descurc cu frustrarea, dar daca am fi ajuns mai departe, nu eram pregătită pentru ce m-ar fi aşteptat.

L-am tras pe Rob afara de acolo, pentru ca nu arăta deloc ca şi cum avea de gand sa se mişte din loc.

Când a ieşit în sfârşit pe hol, s-a uitat cu duşmănie în urmă, de parcă încerca să-i transmită paznicului ura lui eternă.

Era amuzant.

– Nu e un refuz, e o amânare, l-am consolat râzând.

Rob a zâmbit puţin, semn că sesizase ironia.

– Mă ataci cu propriile arme, a zis relaxându-se şi luându-mă de mâna cu un gest firesc.

Ne-am îndreptat înapoi spre petrecere, iar eu deja retrăiam mental amintirile proaspete, derulându-le in slow-motion şi repeat.

Având în vedere recentele evenimente, nu-mi dădeam seama cum ar fi trebuit să mă comport faţă de Rob în public. Ceea ce tocmai se întâmplase în seara asta, ne aducea automat la stadiul de cuplu?

Oricum, ştiam că Rob o să vrea, ca şi data trecută, să păstreze discreţia. Îmi aminteam reticenţa lui contra manifestărilor de afecţiune în public. Înţelegeam, deci puteam să respect regula fără să mă simt jignită.

Am avut intenţia de a mă îndepărta de Rob atunci când am intrat amândoi în mulţime, ca să nu dăm de bănuit. Am fost văzuţi plecând împreună, iar acum ne întorceam tot împreună, doar că udaţi de ploaie, mai şifonaţi şi mai zâmbitori. Şi ţinându-ne de mână ca doi copii tembeli. Destul de dubios.

În paranoia mea, mi se părea că suntem înconjuraţi de priviri suspicioase, aşa că am încercat să dau drumul mâinii lui Rob.

Dar în loc să mă lase, m-a strâns şi mai tare.

M-am uitat spre el confuză, şi mi-a răspuns cu un zâmbet senin.

– Să înţeleg ca regula discreţiei nu mai e valabilă?

Nu eram sigură că Rob ştia despre ce vorbesc, dar n-am apucat să-l lămuresc pentru că ne-a întrerupt Paul.

– Emily, eşti încă aici?

Am tresărit ca şi cum eram certata. Eram sigură că o să-mi strice de tot seara.

– Ştii că la prima oră trebuie să fiţi la matinalul de pe Sky, nu?

Mi-am dat un search mental cu termenul cheie „matinal”, dar n-am primit niciun rezultat. Nu ştiam nimic despre aşa ceva. Ori a omis să mă anunţe până acum, ori m-a anunţat, dar eu, furată de peisaj, am uitat complet.

În orice caz, am ales să mă prefac că îmi aduceam aminte despre respectiva emisiune la care era invitată trupa, bazându-mă pe faptul că o să aflu despre ce e vorba cât de curând.

– Nu ştii unde sunt băieţii? Vreau să mă asigur că n-or să fie mahmuri mâine dimineaţă.

Managerul îşi rotea privirea în căutarea lui Theo şi Bill, părând extrem de nefericit în rolul lui dădacă de serviciu.

M-am oferit să-l ajut să-i caute, dar din păcate asta însemna că trebuie să-mi iau la revedere de la Rob.

– Ne mai vedem…? am zis nesigură, prea intimidată de prezenţa lui Paul lângă noi ca să pot să adopt o atitudine mai apropiată decât atât.

– Mâine? m-a completat Rob pe un ton la fel de vag.

– După emisiune?

– Mă anunţi când termini?

Tocmai purtam o foarte stranie conversaţie exclusiv interogativă.

– Unde ne vedem?

– Cred că e mai bine să te las pe tine să alegi…, a zis Rob gânditor, întrerupând astfel şirul de întrebări.După cum am observat, planurile mele par a fi predispuse la eşec.

Din contră, aş zice. Dar nu-mi displăcea nici ideea de a organiza o întâlnire exact aşa cum mi-o doream eu.

Deja îmi enumeram câteva posibile locaţii în minte, când Rob s-a aplecat spre mine. Fără să pară că-i pasă de lumea din jur, m-a sărutat scurt pe buze, in semn de la revedere, şi mi-a şoptit cu o voce încărcată de subînţeles:

– Aduc şi o lanternă.