Capitolul 8 – Nature Lovers

Adierea uşoară s-a dovedit a fi mai degrabă un început de uragan. Îmi ţineam c-o mana rochia, ca să nu am un moment Marilyn Monroe,iar cu cealaltă îmi tot dădeam părul din ochi. Era cam greu să îmi păstrez şi graţia în acelaşi timp.

Făcusem cam 3 paşi de la maşină, când Rob a întrebat deja:

– Vrei să ne întoarcem?

– Nu, fii serios…, am zis eu nepăsătoare faţă de natura dezlănţuită.

Nu voiam să trebuiască să renunţăm la planul lui drăguţ cu parcul, doar pentru că pe mine mă dărâma vântul. Totul era prea frumos şi romantic: noaptea, liniştea, copacii, felinarele, stelele, luna. Dacă ignorai uraganul, desigur. Dar în rest, un decor de vis.

– Eşti sigură?

– Da.

– Bine, a zis resemnat.

Şi-a inchis fermoarul gecii de piele, si-a băgat zgribulit mâinile în buzunare, şi m-a urmat în întuneric.

Şi ce dacă bătea un pic vântul? Vremea capricioasă era un amănunt care nu trebuia să stea în calea întâlnirii perfecte.

– N-am avut o idee prea…inspirată, încerca din nou Rob să mă convingă.

– Ba a fost o idee grozavă, l-am contrazis eu chiar înainte de a-mi da seama că nu puteam să mai înaintez.

De data asta nu mai era de vina starea vremii. Îmi prinsesem tocul între două dale de piatră de pe alee.

Era prea de tot!

Nu. N-o să las nici pantofii să ne stea în cale!

M-am descălţat sub privirile amuzate ale lui Rob şi am început să trag cu îndârjire de pantof. Da, ştiu că nu era chiar cea mai atrăgătoare postura în care mă puteam afla, dar măcar îi arătam lui Rob cum sunt cu adevărat, departe de fetele sclifosite care cred că o situaţie ca asta e sfârşitul lumii…Eu puteam să mă descurc, să ies din orice fel de…

Damn.Mi s-a rupt tocul.

– Hai să ne întoarcem, râse Rob. Te rog. Putem să mergem în altă parte.

M-am ridicat să mă uit la el printre firele de păr care îmi zburau în toate părţile.Vântul îi răvăşea şi lui părul, dar într-un mod atrăgător, în genul reclamelor la şampon. De ce nu putea să arate şi-al meu la fel?

– Nu e nevoie, am zis stăpână pe situaţie.

M-am ţinut de un copac ca să pot să descalţ şi celălalt pantof, i-am luat pe amândoi în mână şi am înaintat cu încăpăţânare.

– Eşti desculţă, observă Rob cu perspicacitate.

– Da, am zis.

Ştiam că arăt stupid.

– Pentru că îmi place să simt energia pământului direct sub tălpi.

Trebuie punctată spontaneitatea.Ideea mi-a venit pe moment.
.
El s-a uitat la mine neîncrezător, cu sprâncenele ridicate, aşa că am ieşit de pe alee şi am călcat pe iarbă ca să-mi dovedesc spusele. Iarba era udă, pământul moale şi rece. Mă înfioram deja de frig.

– De ce? întrebă el nedumerit.

– Scap de energiile negative, i-am explicat eu. E un schimb energetic cu solul. Şi e foarte plăcut.

Mai ales având în vedere că cealaltă variantă era să merg şchiopătând, cu un toc lipsa. E preferabil să stau cu picioarele în noroi şi să aberez despre energiile pământului. De fapt, îmi aminteam vag că citisem ceva despre asta, deci nu era invenţia mea ci a unor oarecare iubitori de natură. Dar tot nu însemna că aş fi crezut că e vreun pic adevărat.

În următorul moment Rob s-a aplecat şi a început să-şi desfacă şireturile.

– Ce faci? am întrebat deşi era evident.

– Vreau şi eu să scap de energiile negative, a spus el fără urmă de ironie.

– Dar tu n-ai, am protestat eu.

– De unde ştii tu că n-am? mi-a replicat el cu capul în jos în timp ce-şi scotea şosetele.

Le-a luat împreună cu adidaşii într-o mână şi a păşit până la mine prin iarba udă.

A bătut cu tălpile în pământ, şi-a flexat degetele de la picioare şi s-a gândit o secundă.

– Cum funcţionează asta? Trebuie să mai facem ceva? a întrebat el cu inocenţa.

– Nu, am oftat. Ai răbdare să-şi facă efectul…

Adică să-ţi îngheţe picioarele.Sa ma anunti cand nu le mai simti.

– Cred că funcţionează, a aprobat el meditativ. Parcă deja încep să mă simt foarte bine…

– Da? am întrebat mai surprinsă decât trebuia.

Atunci sigur fac eu ceva greşit.Pentru că nu simt decât fiorii neplăcuţi de frig şi umezeală.

Mi-am imaginat cum trebuie să fi arătat noi amândoi, desculţi pe pământul ud, în întuneric şi în bătaia vântului, aşteptând să ne simţim învăluiţi de vibraţii pozitive…Mi s-a părut amuzant şi, aşa cum mi se întâmplă des, am început să râd singură.

El n-a râs. Nici n-ar fi avut de ce s-o facă, având în vedere că nu citea gânduri. Dar se uită la mine cu un zâmbet în colţul gurii.

Ştiam deja zâmbetul ăsta, pentru că mereu anticipa ceva. Ceva bun.

– Îmi place când râzi, a zis în timp ce a dat drumul adidaşilor din mână, care au căzut în iarbă cu un zgomot surd.

Apoi s-a apropiat de mine cu încetinitorul, sau cel puţin aşa mi s-a părut, şi mi-a luat pantofii din mână. I-a aruncat la întâmplare lângă adidaşii lui.

Râsul meu s-a evaporat ca să facă loc unor emoţii cu totul noi.

Rob nu m-a scăpat din ochi în timp ce mi-a luat ambele mâini într-ale lui şi m-a împins încet până m-am lipit cu spatele de un copac.

De ce mi de părea totul atât de cunoscut? Aaa da, aici rămăsesem data trecută. Doar că acum zidul fusese înlocuit cu scoarţa aspră de copac. Nu poate fi considerată neapărat o îmbunătăţire.

– Crezi că funcţionează şi cu copacii? m-a întrebat el serios.

– Ce? am zis eu fără nici cea mai vagă idee la ce se referă.

– Schimbul energetic.

– Habar n-am, am şoptit eu pierdută.

Şi sincer nu prea îmi pasa.

– Trebuie să verificăm, hotărî el conducându-şi mâinile în spate până am atins cu palmele scoarţa copacului.

Mă îndoiesc că era de vină energia pozitivă sau puterea magică a copacului pentru ce simţeam eu atunci.

Rob şi-a păstrat zâmbetul pentru un moment în plus, lipindu-şi buzele de ale mele. Şi de parcă asta nu era îndeajuns ca să mă omoare pe loc, a început să şi le mişte încet, dar cu o siguranţă de expert.

I-am răspuns, deşi nu eram prea sigură cum de mai eram în stare având în vedere gradul avansat de paralizie în care se afla tot corpul meu. Mă rezumam la minimum necesar: să îi copiez mişcările buzelor. Sperând doar să nu se oprească şi să mă întrebe ce naiba fac.

Dar nu s-a oprit, ci dimpotrivă. Mi-a atins buza de sus cu vârful limbii şi a gemut. Asta în timp ce limbă mea zăcea ca un peşte mort, refuzând orice tentativă de mişcare.

Am închis ochii şi am renunţat să mai analizez ce se întâmplă. M-am lăsat copleşită de fericire şi nerăbdare, simţind presiunea lui deasupra mea. Mi-am eliberat mâinile dintr-ale lui ca să pot să-l trag mai aproape de mine.

Mi-am dat seama că îmi ţinusem respiraţia abia atunci când gura lui a părăsit-o pe a mea şi a început să coboare de-a lungul gâtului plantându-mi mici săruturi din loc în loc.

Ok, e şi asta o idee bună.

Am inspirat zgomotos ca să nu îmi pierd controlul când l-am auzit gemând din nou, mai puternic decât data trecută, în timp ce răsuflarea lui îmi încălzea pielea gâtului.

Atât de copleşitor.

Deja trecuse de gât şi continuă să coboare. Gândurile mele s-au redus la exclamaţii incoerente. Cred că unele din ele depăşeau pe nesimţite granita mentală şi îmi scăpau cu voce tare.

Şi asta era doar începutul. În ritmul ăsta o să îmi pierd glasul până la final. Final…Oare are de gând să ajungem până acolo? m-am întrebat.Din ce face acum…da.

Ideile lui deveneau din ce în ce mai bune. Cred că se apropiau chiar de una din cele mai bune idei din istoria universului.

I-am spus raţiunii să tacă din gură, ca să pot să mă detaşez. Specialitatea ei este să distrugă momente perfecte cu întrebări existenţiale, presupuneri sau comentarii, iar eu îmi doream acum să mă concentrez numai senzaţii.Şi erau destule: de exemplu mirosul îmi era acaparat de aerul rece şi de un vag iz de colonie, simţeam cu degetele umerii lui Rob, pe care îi strângeam probabil prea tare, îl vedeam pe el cum îşi croieşte drum pe pielea mea cu săruturi. Iar de auzit, îl auzeam răsuflând accelerat, cântatul unor greieri rătăciţi şi… un claxon.

Un claxon care a răsunat puternic şi îndelung, de undeva din spatele nostru.

Rob s-a oprit din ce făcea cu atâta pricepere, şi s-a uitat în întuneric spre sursa zgomotului.

Nu mi-am putut stăpâni un sunet dezarticulat de protest.

– E Sam, a zis Rob încă respirând greu.

Măcar ştiam că nu eram singura pe care sărutatul a lăsat-o fără aer.

– Ce vrea? am spus iritată.

– Nu ştiu. Poate vine cineva, dădu el din umeri.

Hai să fim serioşi…Nu venea nimeni.Sam a făcut asta intenţionat, ca să ne întrerupă! Teoria conspiraţiei părea foarte verosimilă în capul meu.

– Şi de ce îi pasă lui? mi-am arătat eu frustrarea infantilă. Teoretic nu facem altceva decât să ne plimbăm.

– Teoretic, evidenţie Rob.

Am aşteptat să auzim alt sunet înafară de vuietul vântului, dar eu cel puţin, nu percepeam nimic altceva. Deci puteam să continuăm liniştiţi.Unde rămăsesem?

– Hai să mergem, a zis Rob luându-mă de mână.

Se pare că avea o părere diferită de a mea şi nu înţelegeam de ce.

Nu m-am mişcat din loc, un comportament tipic unui copil încăpăţânat.

– Vrei să fim arestaţi? râse Rob.

– Pentru ce? Nu e interzis călcatul pe spaţiul verde!

M-a privit amuzat.

– Nu mă refeream la călcatul pe spaţiul verde, a zis el sugestiv.

Ah, comportament indecent într-un loc public? Nu ajunseserăm încă acolo, dar bănuiesc că eram pe drumul sigur care ducea la asta.

Asta da ştire de senzaţie pentru prima pagină. Nici nu voiam să-mi imaginez cât ar fi avut de suferit din cauza mea. Nu voiam să aibă nevoie să fie într-adevăr protejat împotriva mea. Sau să fiu un pericol pentru imaginea lui.

L-am urmat resemnată.

El a adunat în braţe pantofii noştri şi ne-am întors la maşină desculţi şi zâmbindu-ne unul altuia de-a dreptul prosteşte.

Mi-a deschis portiera şi m-a lăsat să intru. Mă simţeam prost să calc cu tălpile murdare de noroi pe covoraşele imaculate şi pufoase din maşină, dar pe Rob nu părea să-l deranjeze.

– Ce s-a întâmplat, Sam? a întrebat Rob imediat ce a intrat.

– Veneau în direcţia aia nişte beţivi.Potenţial periculoşi. V-am făcut atenţi.

Beţivii imaginari ar fi trecut chiar pe lângă noi, dacă într-adevăr ar fi existat. Dar nu văzusem pe nimeni pe drumul spre maşină. Sigur Rob îşi dădea seama de asta.

– Ok, mersi, i-a zis Rob.

“Ok, mersi”? Cum? Adică îl crede?

Incredibil.

– În Harlesden? a întrebat Sam pornind motorul.

Acum mă mai şi expedia acasă şi nu puteam să fac nimic!

N-a aşteptat confirmarea mea, a întors maşina. M-am uitat în urmă ca să-mi iau la revedere de la parc (care devenise din seara asta parcul meu preferat, şi intră cu siguranţă în top 5 “Locul meu preferat din lumea întreagă”).

Deşi nu înţelegeam de ce, ştiam că Sam mă ura. De la sfaturile vestimentare, până la întreruperea intenţionată, se asigurase în seara asta că face tot ce poate ca să mă compromită.

Voiam să-i spun şi lui Rob toate astea, dar nici nu ştiam exact ce părere are el despre Sam. Îl prezentase prima dată că pe un prieten, dar se dovedise că a minţit. Sam era şofer dar se comportă ca şi cum era mai mult decât atât. Şi dacă era adevărat că Sam îl “controla”, aşa cum credea Rob, până unde merge controlul? Eu eram considerată în vreun fel o ameninţare ? Nu vedeam de ce aş fi…Sunt inofensivă!

În fine, nu chiar atât de inofensivă având în vedere ce urma să fac:să-l invit pe Rob la concertul Creepy Strangers din motive greşite.

Cuprinsă de un val proaspăt de optimism, datorat evenimentelor din parc, am început să gândesc pozitiv: Poate nu e atât de grav pe cât mi se pare mie. Nu trebuia decât să apară acolo, să i se facă vreo două poze şi gata. Cu ce greşesc dacă îi lansez o simplă invitaţie la concert? E perfect firesc să-l vreau acolo alături de mine. Până la urmă suntem…Hm, nu sunt sigură ce suntem cu exactitate, pentru că n-am avut încă o discuţie referitoare la asta. Cam devreme să poţi definii o relaţie după o singură semi-intalnire.

N-aveam de ales, aşa că am spus-o direct. Dacă n-o făceam acum, riscăm să-mi pierd starea de optimism şi curajul:

– Vrei să vii mâine în Astoria? Cânt cu trupa la 9, am zis firesc.

În timp ce maşina trecea cu viteză pe lângă ele, luminile de afară erau proiectate pe faţa lui Rob. Părea obosit. Mă întrebam dacă îl obosise incursiunea în natură, sau mai exact activităţile din aer liber.

– Astoria, a zis Rob surprins.

– Da.

– Sunteţi buni, a spus el apreciativ.

– Deloc, am mormăit eu.

El a pufnit.

– Nu fii modestă.Altfel cum v-ar fi invitat acolo la cât de pretenţioşi sunt?

Crede-mă că nu vrei să ştii cum.

– Noroc chior, am zis eu sec.

Era îndeajuns de mult întuneric încât să nu observe că mi se făcuse brusc rău. Deşi îmi repetasem de atâtea ori în cap că nu făceam nimic greşit, mi-am dat seama că voiam să refuze. Mă rugam în gând cu disperare să refuze să vină.

– N-aş rata o asemenea ocazie. Poate găsesc ceva de criticat la voi, râse el frecându-şi mâinile mulţumit.

Nu sună a refuz.

– Şi o să fim în sfârşit chit, am spus. N-o să mă mai tachinezi pentru seara aia.

– Când te-am prins că făceai mişto de mine? rânji el.

Se pare că nu avea de gând să treacă peste asta aşa uşor.

– Deci vii, am concluzionat înghiţind în sec.

– Da. Dar să ştii că vin incognito, mă informă el.

Hm. Am o vagă impresie că ideea de bază în planul de publicitate era că Rob să fie văzut şi recunoscut. Chestia asta cu incognito nu suna prea bine.

– Incognito…în ce sens? am întrebat.

– Uite, zise el scotocind printr-un buzunar al gecii.

A scos de acolo o bucată de material negru, tuflit şi mototolit. A scuturat-o puţin şi apoi şi-a îndesat-o pe cap. S-a dovedit a fi o şapcă.

– Vezi? îmi arată el. Mă deghizez.

– Aaa…da, am zis.

După o pauză, am întrebat:

– Atât?

Mă aşteptam să mai scoată din buzunar vreo mantie, o mustaţă falsă, sau un ciorap negru cu găuri pentru ochi. Astea erau obiecte care l-ar fi ajutat să nu fie recunoscut. Şapca era absolut inutilă.

– Şapca asta e absolut inutilă, am zis şi cu voce tare.

Filtrul mental defectat mă făcea să zic ce gândesc.

– Ba nu e. Funcţionează, a insistat el părând chiar jignit de afirmaţia mea.

– Ok…

Planul nu era în nici un fel compromis de şapca. Toată lumea o să-l recunoască pe Rob fără nici un efort. Nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau nu. Oricum, l-am lăsat să creadă ce îl făcea să se simtă mai bine.

– Şi o să mă cheme…, zise el gânditor.

– Robin? am sugerat.

Nici numele fals nu avea să schimbe inevitabilul.

– Nu, nu vreau să mă repet.

Se gândea intens, şi părea că ia treaba asta foarte în serios, aşa că mi-am permis să-l ajut.

– Richard…Rufus…Ronald, am propus variante care să păstreze iniţială prenumelui.

– Perfect, a exclamat .Ronald …O’Connor. Sunt irlandez.

– Ronald nu e un nume prea irlandez, am remarcat eu.

– O’Connor este, dădu el din umeri Şi oricum părinţii mei erau beţi când mi-au pus numele, nu ştiau ce fac…trebuie să-i ierţi.

Am râs. Mă distram mult prea bine cu jocul ăsta de-a “incognito”, deşi ar fi trebuit să-i spun că e inutil să se ascundă.Toată lumea îl aştepta acolo, şi nu se lăsa păcălită de o şapcă sau un nume irlandez.

Se părea că Sam încerca să-şi demonstreze talentul de şofer de curse, pentru că începeam să recunosc clădirile pe lângă care treceam în viteză. Urma să ajung mult prea devreme acasă.

– Putem să ieşim să sărbătorim după concertul tău, zise Rob înveselit de perspectivă.

Îşi scosese şapca şi şi-o îndesase la loc sigur în geacă.

– În afara cazului în care va fi un fiasco total, am completat eu.

– Caz în care ieşim oricum, să ne înecăm amarul, râse Rob.

Nu voiam să mă gândesc la varianta asta prea mult.

– Ştiu că m-a fost o întâlnire în condiţii tocmai ideale, dar mie mi-a plăcut, a zis Rob pe un ton concluziv.

Mi-am dat seama că avea tonul ăsta pentru că într-adevăr trebuia să ne luăm la revedere. Maşina se oprise. Judecând după cât durase să parcurgă jumătate de oraş, Sam a depăşit probabil un record mondial de viteză.

– Şi mie, am replicat sinceră.

Nu am aşteptat să se ofere să mă conducă până la uşă şi n-am mai folosit presupusa mea frică de Os drept scuză. Dacă ieşea din maşină, ştiam că n-am fi rezistat curiozităţii de a testa dacă schimbul energetic funcţionează şi pe podeaua din apartamentul meu. Iar acum, că nu mai era vorba de o aventură de-o noapte cu un tip pe care să nu-l mai văd niciodată după aceea, simţeam nevoia să nu grabesc lucrurile.

– Ne vedem la concert, a zis Rob dându-mi un sărut scurt pe buze în loc de la revedere.

I-am zambit larg si am deschis portiera sa ies, dar Rob m-a prins de mana.

– Emily…

– Da? am zis eu plina de speranta.

– Esti desculta.

Am fost mereu asa proasta, sau e doar vina lui?

– Ah, da, am uitat, am zis eu bajbaind pe jos dupa pantofi.

Pe cel rupt l-am gasit si mi l-am pus in graba, dar celalalt nu era nicaieri. Rob a decis ca am nevoie de ajutor, si s-a aplecat sa recupereze pantoful disparut de sub bancheta. Am crezut ca o sa se ridice sa mi-l dea, dar a ramas acolo si m-a incaltat el. Procedeul a durat mai mult timp decat ar fi fost necesar in mod normal, si a implicat atingerea unor portiuni de picior care nu aveau nici o legatura cu pantoful.