Capitolul 25 – Ignore

– S-a întâmplat ceva ? a întrebat amabil regizorul.

O întrebare inutilă, având în vedere cât de evident fusese totul.

Nu ştiam exact cum reuşisem să mă retrag în ultimul moment din calea sărutului iminent sau ce îl făcuse pe Rob să creadă, de la bun început, că era o idee strălucită să încerce aşa ceva. Dar asta se întâmplase, în văzul tuturor, iar acum niciunul dintre noi doi nu era în stare să mascheze subtil momentul ca să treacă cumva mai departe.

Aşa că am ajuns să provocăm din nou întreruperea filmărilor.

Rob rămăsese într-o poziţie nehotărâtă, pe jumătate aplecat spre mine, dar vizibil conştient de respingerea suferită, în timp ce eu mă uitam la el confuză şi punându-i serios la îndoială sănătatea mintală.

Nu era tocmai o imagine bună de folosit în videoclip.

Nu înţelegeam dacă Rob încercase prin asta să ofere credibilitate rolului, sau pur şi simplu să arate că îi plăcea să mă chinuie fără milă. Nu văzuse că îmi fusese şi aşa greu, până acum ? Ce voia de la mine? Să mă facă să renunţ? Să recunosc în faţa tuturor că nu sunt o actriţă îndeajuns de bună încât să fac diferenţa între sentimentele reale şi cele simulate? Pentru că ăsta era adevărul.

– Cred că nu v-aţi sincronizat prea bine, nu? a presupus regizorul, privind în jos spre noi şi încă aşteptând un răspuns.

Nu ne-am “sincronizat”… Glumeşte?

Mi-am dat seama că regizorul se prefăcea în mod intenţionat că nu observase ce s-a întâmplat de fapt, din politeţe. Era lăudabila intenţia lui, dar eu mă aflam deja adânc îngropată în situaţia umilitoare şi era prea târziu să mă mai scoată cineva din ea.

– Scuze, am spus sec, luând asupra mea vina “desincronizării” unui sărut despre care nici măcar nu ştiam că trebuia să existe.

– Nu-ţi cere scuze, a râs regizorul degajat. N-aveai de unde să ştii că Robert o să se hotărască dintr-o dată să improvizeze…

A rostit ultimul cuvânt cu o uşoară insinuare sarcastică, provocând câteva reacţii de amuzament în rândul echipei de filmare.

M-am uitat la ei. Toţi arătau atât de relaxaţi şi surâzători, încât m-am întrebat dacă nu cumva îşi puseseră ceva în cafea. L-am zărit şi pe Paul în spatele camerelor, până şi el arata destins. Şi, până la urmă, de ce să nu fie ? Ne aflam în natură, apusul era absolut minunat, filmam un videoclip, totul era ok. De fapt, cred că eu eram singura de aici cu tendinţa obsesivă de a transforma orice amănunt într-o dramă existenţială.

– Nu voiam să “improvizez”, ci doar să scot în evidenţă mai bine relaţia dintre personaje, a explicat Rob serios şi ignorând cu desăvârşire zâmbetele condescendente din jurul lui. E o relaţie foarte neclară…nu mi se pare deloc credibilă.

Avea o atitudine care emana calm şi o voce convingătoare care mă făcea să cred că ştie despre ce vorbeşte. M-aş fi aşteptat să se arate jignit de respingerea în public, pe care tocmai o suferise din cauza mea, dar se comporta ca şi cum nu se întâmplase nimic de genul ăsta, şi singura lui preocupare a fost întotdeauna doar succesul filmărilor.

Regizorul n-a părut totuşi impresionat de nonşalanţa lui Rob. I-a răspuns zâmbind:

– Da, e normal. Te-ai identificat cu personajul şi te-ai lăsat dus de val. Apreciem cu toţii implicarea ta, Robert….

Era cu siguranţă ironic, deşi nimic nu sugera foarte clar asta, nici tonul cu care o spusese şi nici zâmbetul firesc. Mi-era teamă să nu provoace un nou schimb acid de replici, dacă continua aşa.

– Dar trebuie mai întâi s-o întrebăm şi pe Emily dacă e de acord, a spus regizorul fără să-i lase deloc timp lui Rob să reacţioneze în vreun fel.

Atenţia generală se îndreptase acum spre mine.

Eram flatată de felul în care mi se adresa regizorul drăguţ, de fiecare dată când îmi vorbea. Cu grijă, ca şi cum voia să mă menajeze. Nu ştiam ce anume îl făcea să mă considere aşa de sensibilă şi uşor de speriat, dar era plăcut să fiu tratată cu atât de multă blândeţe.

Stai. Despre ce vorbeşte ? Cu ce să fiu de acord?

– Emily ? a repetat regizorul. E în regulă. Dacă nu vrei, nu-i nicio problemă. A fost o simplă idee.

Mi-a zâmbit încurajator, ca şi cum deja se aştepta să refuz.

Nu-mi venea să cred. Chiar mă întreba dacă vreau sau nu să mă sărut cu Rob ? N-a fost destul de grăitor ce s-a întâmplat adineauri? Sau crede că faptul că am sărit la doi metri în spate a fost doar din cauza surprinderii?

De fapt, probabil că asta crede, dacă stau bine să mă gândesc…

Regizorul n-are de unde să ştie ce motive complicate mă macină pe mine. Nu ştie că mi-e teamă că o asemenea apropiere ar putea să declanşeze toate gândurile ascunse, cărora nu le-aş putea face faţă. Şi cel mai rău, nu ştie că sunt atât de proastă încât un simplu sărut m-ar putea face să sper din nou ! Ceea ce ar fi un adevărat dezastru pentru greu dobândita mea stare de echilibru interior. Adio Zen, bun-venit pastile antidepresive.

– Hm, am zis prefăcându-mă gânditoare.

Asta făcea parte din încercarea de a părea matură şi raţională. Era preferabil aşa, pentru că cealaltă variantă, cea necenzurată, era să încep să strig ca o nebună « Nu, nu, nu pot ! Nu mă obligaaaa!», să o iau la goană pe câmpii până acasă, să mă bag sub pat şi să nu mai ies de acolo.

Lângă mine, Rob îşi păstra aerul vag nepăsător, ca şi cum îl durea în cot dacă se dovedea că vreau sau nu să-l sărut. Foarte drăguţ.

Dar în timp ce îl analizam, admirându-i nesimţirea (vreau să zic capacitatea incredibilă de detaşare), am fost martora unei reacţii necontrolate, în totală opoziţie cu dezinteresul pe care îl afişa : Rob a înghiţit în sec şi m-a privit cu un fel de nelinişte sinceră.

M-a lăsat să văd pentru o clipă că îi păsa. Iar asta a schimbat totul.

– Ok…da…, am spus fără să mă gândesc de două ori.

Am dat din umeri.

Mă molipsisem de atitudinea rece şi apatica a lui Rob, ca un fel de mijloc de apărare care să-mi ascundă valul de emoţie care mă cuprinsese ca efect al deciziei impulsive. Eram într-o stare ciudată de anticipare, care se afla cam la graniţa dintre bucurie şi panică. Periculoasă stare.

– Bine, Emily, tu decizi, mi-a spus regizorul asigurându-se încă o dată că nu mă simt deloc presată.

I-am răspuns cu un gest evaziv din mână, care avea rolul să-i arate lui, şi tuturor, că aşa ceva nu-i mare lucru pentru mine. Mai aveam puţin şi simulam un căscat teatral sau mă apucam să-mi cojesc oja de pe unghii, ca să dovedesc cât de indiferentă şi groaznic de plictisită pot să fiu.

Rob în schimb, renunţase de tot la blazare. Părea cu adevărat surprins, de parcă nici prin gând nu-i trecuse ca lucrurile ar putea ajunge aici. Mai mult decât atât, şi-a mai trecut din reflex şi mâna prin păr, ridicându-l în sus, iar acum arata exact ca un personaj de desene animate care tocmai a primit o veste şocantă.

Regizorul a cerut reocuparea poziţiilor şi pornirea camerelor, cu un aer exagerat de solemn, care nu mă ajuta prea mult la păstrarea calmului.

M-am foit puţin în locul meu incomod din iarbă, dar nu mi-am schimbat în mod semnificativ poziţia de arici.

Oare se vede prin obiectivul camerelor cât sunt de încordată?

Ah, cred că mi-e rău.

În curând o să se vadă nu numai căt de încordată sunt, dar şi cât de verde am devenit şi cum o să vomit pe Rob. O sa ofer nişte imagini originale pentru videoclip, nu clişeistice ca apusul pe lac, săruturi şi romantism.

Mi-am dat seama că ar trebui să zâmbesc dacă voiam să mimez că sunt destinsa, aşa că m-am uitat spre Rob ridicându-mi colţurile buzelor în ceva ce probabil arata ca un rânjet larg şi diabolic, à la Joker din Batman.

Rob a tresărit aproape imperceptibil. Evident, s-a speriat de imaginea înfricoşătoare a zâmbetului meu, dar, din fericire, s-a abţinut şi n-a început urle disperat după ajutor. În schimb,  şi-a recompus cu grijă expresia feţei astfel încât a ajuns să pară foarte stăpân pe situaţie.

Măcar unul din noi să fie.

Eu cu siguranţă nu eram. Mă preocupau mai mult ca oricând camerele din jur, deşi mi se repetase astăzi în mod constant că trebuie să le ignor. Mă făceau să mă simt conştientă de mine şi de fiecare mişcare de-a mea. Nici nu ştiam ce să fac cu mâinile. Erau complet inutile.

În lipsa unei alte idei, am prins cu degetele un smoc mare de iarbă de lângă mine, şi m-am ţinut de el cu îndârjire, ca şi cum viaţa mea depindea de asta.

– N-o să te fereşti de data asta, mi-a şoptit Rob ca să-l aud doar eu.

Părea o rugăminte şi o întrebare în acelaşi timp.

– Nu pot să promit…, am răspuns cam răguşită.

Dacă voia să fie sută la sută sigur că n-o să am vreo reacţie spontană de evitare în ultimul moment, ar fi trebuit să mă lege de un copac sau ceva de genul ăsta.

Rob mi-a luat mâna încet într-a lui, fără să observe că aveam pumnul plin de fire rupte de iarbă. Se uita concentrat la buzele mele de parcă îşi calcula matematic traiectoria, de teamă să nu rateze.

Tensiunea asta o să-mi provoace în mod sigur o hemoragie cerebrală.

Când l-am văzut aplecându-se spre mine, m-a cuprins o panică absurd de intensă. Mi-am impus totuşi să rămân nemişcată, deşi îmi imaginam cum ar fi să-mi retrag în mod continuu capul, când la dreapta, când la stânga, în timp ce Rob ar încerca cu perseverenţă neclintită să nimerească ţinta, ca la un joc mecanic.

Am simţit o primă atingere nesigură a buzelor lui şi am închis ochii.

Mă pregătisem să am parte de o reacţie puternică, dar n-am crezut că o să fie chiar aşa de copleşitoare. Dintr-o dată eram din nou pe holul blocului, în prima noapte când l-am cunoscut pe Rob. „Eşti încolţită” l-am auzit atât de limpede de parcă se întâmpla totul chiar acum. M-a lipit de perete, iar eu mă luptam cu gândul tot mai puternic de a-l invita înăuntru. „N-a fost un refuz. A fost o amânare.” Imaginea a fuzionat pe neaşteptate în alta, aici era frig, eram desculţa, vântul mă dărâma dar nu mă interesa nimic înafară de săruturile lui Rob, pline de un entuziasm nestăpânit. Eram atât de iraţional de fericită. „Ai pus şi lămâie, nu ?” mă întreabă el examinând conţinutul unui pahar. Simţeam o mână pe sub masă. „Îţi dădeam o dovadă că te vreau”.

M-am pierdut într-un amalgam haotic de replici rostite de el, de zeci de zâmbete în colţul gurii şi de fraze care se terminau cu sugestivul „ştii tu…”.

– Ştiu, am murmurat.

Mi-am auzit propria voce şi am revenit în prezent, clipind dezorientată.

Rob şi-a desprins buzele de ale mele, s-a îndepărtat puţin şi m-a privit întrebător, ca şi cum nu era sigur dacă am spus ceva sau nu.

Fusese plăcut să-mi amintesc doar părţile bune din tot ce a fost, ignorând continuarea dureroasă a poveştii. Fusese chiar foarte plăcut.

Părând complet absorbit, Rob a respirat adânc, dovadă că rămăsese la fel de lipsit de aer ca şi mine.

Şi apoi am observat că era ceva în neregulă cu părul lui.

Cred că ajunsesem cumva cu mâna prin el, pentru că îl umplusem de fire de iarbă, iar acum Rob arata de parcă îşi vopsise părul în şuviţe verzi răvăşite .

Am încercat să-l scutur repede, înainte să strice filmarea, dar Rob a interpretat gestul meu ca pe un semn în plus de tandreţe, şi mi-a răspuns mângâindu-mi mâna cu care mă străduiam să îl scap de smocurile verzi care îi răsăriseră prin cap.

– Ai iarba în cap! i-am explicat într-o şoaptă grăbită.

– Şi tu aveai o furnica pe picior, a surâs el ridicând o sprânceană sceptică.

Bine că recunoştea ca furnica fusese imaginară. Doar că în cazul ăsta, iarba era cât se poate de reală, iar Rob mă acuza pe nedrept că inventez scuze ca să-l ating.

– Ai iarba în cap, a observat cu perspicacitate şi regizorul.

Auzind aceeaşi remarcă a doua oară, Rob a hotărât că trebuie să existe un sâmbure de adevăr în ea, şi a verificat trecându-şi mâna prin păr. A cules un mănunchi de iarbă cu tot cu rădăcina

Hm. Am smuls ceva iarbă…

– Nu întrerupeţi, a cerut regizorul. Mai tăiem la montaj. Emily, ridică-te şi mergi în direcţia din care ai venit.

L-am ascultat. Am plecat de lângă Rob cu paşi mari şi hotărâţi, defilând pe câmpia care se cufundase deja în semiîntuneric, până mi s-a spus să mă opresc.

– Tragem o dublă, nu ? l-am auzit pe Rob întrebând la distanţă în spatele meu.

Bănuiam răspunsul.

– Deja se întunecă, i-a zis regizorul pe un ton greu de definit. N-are rost, a ieşit foarte bine de prima dată.

– Dar aveam iarbă! În cap! s-a plâns Rob repetând şi el propoziţia deja celebră.

– Nu s-a văzut în filmare, l-a liniştit regizorul evaziv. Emily!

Auzindu-mă strigată, am grăbit mersul lent cu care mă întorceam spre ei.

– Felicitări pentru astăzi, mi-a spus regizorul când am ajuns îndeajuns de aproape.

Am murmurat modestă nişte mulţumiri şi m-am uitat sugestiv spre Rob, evidenţiind că şi el merită laude. Dar regizorul mi-a ignorat complet aluzia.

Deşi în jurul nostru se strângeau deja camerele, Rob stătea încă pe iarbă şi părea că se gândeşte intens la un alt argument valabil pentru care să fie necesară refacerea scenei anterioare. Ceva înafară de faptul că el arătase ca fermierul vesel cu gazon în cap.

Cred că m-a simţit uitându-mă la el, pentru că şi-a ridicat privirea spre mine.

– Amânăm dubla pentru mai târziu, m-a anunţat el pe un ton de glumă.

I-am zâmbit.

De fapt, nu m-ar fi deranjat deloc dacă ar fi fost într-adevăr nevoie să repetăm filmarea sărutului.

Ca să fiu sinceră, acum chiar îmi doream să-l repetăm, filmat sau nu, pentru că nu-mi mai făceam griji în legătură cu revenirea sentimentelor dureroase. Deja începusem să sper.