Capitolul 22 – Cut!

– Ziua 1! Ora 10:00 ! Suntem aici, la filmarea primului nostru videoclip ! Tocmai lucrăm la scenele cu trupa ! Suntem foarte încântaţi !

Bill strigase în microfon cu toată puterea plămânilor lui de solist. Fusese cuprins din senin de o stare excesiv de energică, ca şi cum la micul dejun combinase doze prea mari de zahăr, cofeină şi energizante .

Theo a aprobat din cap spre camera de filmat. Eu am zâmbit repede, sperând că par într-adevăr încântată şi nu speriată de faptul ca Bill ar putea să explodeze din clipa în clipa de prea multă euforie.

Oricum, bine că nu m-au pus pe mine să vorbesc în jurnalul de la MTV Making the Video, pentru că probabil aş fi zis ceva de genul: “Ziua 1: Am ajuns pe un tărâm necunoscut. Băştinaşii par a fi periculoşi. Şansele de supravieţuire sunt scăzute.”

Comparaţia nu e foarte potrivită. N-am naufragiat pe o insulă sălbatică, ci ne aflăm într-un inofensiv studio de filmări.

Şi nu cred că oamenii care se agită pe aici sunt canibali. Cel puţin n-au dat semne că ar fi, ba chiar au părut de treabă până acum, în special regizorul-fost-bărbos-actual-tip-draguţ care m-a întâmpinat în dimineaţa asta de parcă eram cea mai importantă persoană din univers. Măcar de data asta l-am recunoscut.

Deci nu mă pot plânge, n-a fost rău până acum. Ce-i drept, au trecut doar vreo două ore de când am început, asta incluzând montarea instrumentelor, a camerelor şi o pauză de cafea. « Decorul aleatoriu » din scenariu s-a dovedit a fi un ecran verde în spatele trupei, care urmează să devină altceva la montaj. Nu ştiu ce înseamnă «altceva ».

Şi tocmai când începusem să mă relaxez, gândindu-mă că mi-am făcut griji degeaba şi că m-aş putea obişnui cu asta, l-am auzit pe regizor spunând :

– Gata, e foarte bine. Mulţumim!

M-a luat complet prin surprindere şi nu eram singura care nu se aştepta să terminăm aşa de repede.

– Gata? a repetat Theo nesigur.

– Abia îmi intrasem în voce ! a protestat Bill.

Ar trebui să-i amintească cineva că a făcut playback tot timpul.

De fapt toţi trei am făcut, ca să ne potrivim cu înregistrarea piesei. Dar nu asta era problema acum.

Voiam să mai prelungesc cumva partea asta uşoară, în care nu trebuia decât să apăs aiurea pe claviatura în timp ce piesa se derula pe fundal. Mă simţeam în siguranţă în spatele clapelor şi avându-i alături pe Theo şi Bill. Iar dacă terminam filmările cu trupa, urmau inevitabil scenele cu mine. Motiv serios de panică.

Spre uşurarea mea temporară, l-am văzut pe Paul că se ridică şi se duce să vorbească cu regizorul. Ce bine. Eram convinsă că managerul o să sugereze să mai tragem câteva duble, pentru orice eventualitate.

Dar n-a făcut decât să se uite la nişte secvenţe înregistrate pe ecranul portabil, să dea din cap, şi apoi să-i felicite pe Bill şi Theo pentru minunata interpretare.

În disperare de cauză, mi-am concentrat forţele telepatice ca să-i conving pe colegii mei de trupă să mai rămână, chiar dacă terminaseră de filmat partea lor.

În schimb am eşuat lamentabil. I-am urmărit cu o privire de copil părăsit, în timp ce ei şi-au luat la revedere de la toată lumea, au strâns mâini, mi-au urat succes şi au plecat. M-au lăsat singură ! Mă rog, posibilii canibali şi Paul au rămas aici cu mine, dar asta nu mă ajuta prea mult la capitolul «suport moral»…

Iar când am ajuns la garderobă, ca să mă pregătesc pentru următoarele scene, cele de pe holul cu oglinzi, aş fi avut cu adevărat nevoie de mult suport moral. Asta pentru că am suferit un şoc când am observat că vestimentaţia pusă la dispoziţie era compusă din nişte rochii atât de asimetrice, transparente şi vaporoase încât arătau mai degrabă a costumaţii pentru nimfele pădurii. Făcute din pânză de păianjen şi cusute de nişte elfi care au economisit cu zgârcenie materialul.

M-am uitat la fiecare în parte, intrând din ce în ce mai tare în panică, cu cât vedeam cât de limitate îmi sunt opţiunile. Trebuia să aleg una, dar toate arătau la fel.

M-am gândit să protestez, să spun că eu pur şi simplu nu pot să port aşa ceva, dar mi-era frică să nu par un fel de diva mofturoasă.

În plus, era şi vina mea. Fusesem întrebata ce preferinţe vestimentare am şi dacă vreau să vin la o probă, dar mă bazasem pe faptul că gusturile unui specialist în modă trebuie să fie mai bune decât ale mele.

Şi aşa m-am ales cu aceste creaţii vestimentare aberante.

Am renunţat totuşi la gândul că aş avea vreo cale de scăpare din problema rochiilor de zâne. M-am resemnat. Eram nevoită să aleg una, aşa că am luat la nimereală ce-am apucat şi am încercat să îmi dau seama cum se îmbrăcă.

Oricât trăgeam de ea, tot nu mă acoperea mai mult decât ar fi făcut-o o eşarfă înfăşurată în jurul meu şi prinsă cu un bold. Iar materialul semitransparent mai era şi înflorat pe deasupra, fără să respecte vreun model anume. Aşa că arătam de parcă ar fi vomat cineva flori pe mine.

M-am lăsat machiată, după care am ieşit tiptil, încercând să merg numai pe lângă pereţi, ca să evit să-mi afişez sumara vestimentaţie.

Un microfonul apărut de nicăieri mi-a provocat un semi infarct. L-am recunoscut pe unul din cameramanii de la MTV de mai devreme. Doar nu se aştepta să vorbesc eu de data asta, nu?

– Câteva cuvinte pentru video-jurnal…?

Ba se pare că da, se asteapta sa vorbesc.

Ah, urăsc chestia asta.

Ce sa spun?

Nici nu ştiu cât e ceasul.

– Ora 12 :00, suntem tot aici la studiouri ca să filmăm scenele din hol…, a spus o voce care nu era a mea.

Regizorul venise lângă mine şi acum vorbea în locul meu despre videoclip. Mi-am notat mental ca trebuie să-i mulţumesc pentru asta.

Am încercat să ies subtil din cadru dar, în timp ce vorbea, regizorul şi-a aruncat cu familiaritate o mână pe după umerii mei, împiedicându-mă în felul ăsta să plec din faţa camerelor.

– …scene care sunt foarte de importante în videoclip, pentru că reprezintă un element de tranziţie între diferite momente, a continuat el. O să vedeţi imediat la ce mă refer, nu vă spun prea multe. Şi tot acum o să filmăm şi ultima secvenţă, în care o să apară şi Robert…aa, uite-l că a ajuns!

Am tresărit, aşa cum fac mereu când aud numele lui. M-am ridicat pe vârfuri, m-am uitat peste umărul cameramanului şi l-am zărit pe Rob venind spre noi.

Când a ajuns îndeajuns de aproape încât să mă vadă, adică mai exact, să vadă în ce eram îmbrăcată, a avut o reacţie greu de interpretat.

Pentru un moment a părut aproape şocat. Apoi altă expresie i-a apărut pe faţă, un amestec între surpriză şi amuzament. Bine-cunoscutul zâmbet în colţul gurii părea să vrea să se extindă, aşa că Rob şi-a mutat privirea ca să se abţină.

Asta îmi mai trebuia, după ce că mă simţeam penibil îmbrăcată aşa,  să mai râdă şi el de cvasi-rochia mea…

Regizorul l-a luat şi pe Rob pe după umeri, continuând să mă ţină şi pe mine cu cealaltă mână, iar acum stăteam toţi trei de parcă urma să dansăm paşii din Zorba Grecul.

– O să fie foarte interesant ! a zis el uitându-se când la mine, când la Rob, şi apoi zâmbind larg spre cameră.

Mda. Aşa mă gândeam şi eu.

Pană la urmă, regizorul şi cu mine am plecat spre platou cu scuza că trebuie să ne apucăm de treabă, lasându-l pe Rob să continue singur interviul.

Mi-ar fi plăcut să rămân să aud ce spune, dar am plecat sperând in sinea mea să i puna cât mai multe întrebări incomode.

De unde îmi venise un gând aşa răutăcios ca ăsta?

Cred că din când în când ieşeau la suprafaţă nişte sentimente reprimate, pe care îmi propusesem să le ignor.

Holul arata foarte asemănător cu ce-mi imaginasem citind scenariul. Dar cum altfel putea să arate ? Era un simplu hol, pe ai cărui pereţi fuseseră lipite bucăţi de oglindă. Oare chiar vor să le spargă la final ?

L-am întrebat pe regizor şi mi-a răspuns că partea aia cu oglinzile sparte se face pe calculator. Apoi m-a dus să-mi arate ce trebuie să fac.

Nu credeam că poate fi atât de complicat să merg dintr-o parte în alta şi să deschid uşi. Dar cu o cameră de filmat care mă urmărea din spate, era stresant. Mai ales că ştiam  foarte sigur dacă îmbrăcămintea îmi acoperea integral părţile esenţiale…Din cauza asta mă simţeam mereu tentată să trag de materialul rochiei de la spate, ca să mă asigur că videoclipul n-o să aibă nevoie de cenzură din cauza mea.

Apoi am avut probleme cu uşile. Unele nu voiau să se deschidă decât după ce mă împingeam în ele cu nişte mişcări deloc delicate.

După ce am deschis şi închis uşi până m-am plictisit, a venit o parte mai drăguţă, cea în care trebuia să dau pe gât un pahar de şampanie şi să-l arunc pe jos. Din păcate am fost dezamăgită să constat că îmi puseseră în el, în loc de şampanie, doar apă minerală cu gust de lămâie.

Aş fi avut nevoie de ceva mai tare.

Dar probabil că Rob ar fi crezut oricum că e gin, m-am gândit zâmbind în sinea mea şi amintindu-mi de limonada fără gust, şi fără strop de alcool, cu care l-am servit la mine în sufragerie.

Am oftat melancolică.

– Tăiaţi ! Emily, trebuie să arunci paharul pe jos, nu să-l strângi cu drag la piept…

Ah. Am uitat complet de asta.

Mi-am cerut scuze, am ieşit pe uşă şi am mai intrat o dată. Dar acum nu m-am lăsat furată de amintiri, ci m-am concentrat să ţin minte ordinea mişcărilor : intru, beau, arunc. intru, beau, arunc.

– Bravo ! m-a felicitat regizorul, aplaudându-mă de parcă reuşisem o cascadorie complicată care îmi pusese în pericol viaţa. Hai să trecem la ultima scenă de pe hol. Unde e Robert ?

Cineva l-a strigat, iar Rob s-a ridicat, deloc grăbit, de pe un scaun din spate. Stătuse tot timpul ăsta uitându-se la mine cum împingeam uşi ? Trebuie să fi fost captivant.

Regizorul l-a condus lângă mine pe hol, la locul unde trebuia să stea, adică la mai puţin de un metru în faţa mea. Rob mi-a aruncat acelaşi zâmbet misterios de mai devreme.

– Ce e ? l-am întrebat.

Aproape că îl provocam să zică ceva despre rochia mea. Numai să îndrăznească…

Rob n-a răspuns dar m-a cercetat încă o dată, de sus până jos, ridicându-şi sprâncenele.

Până la urmă a vrut sa spună ceva, dar regizorul l-a întrerupt, anunţându-ne că putem să începem:

– Emily, tu zâmbeşti dispreţuitor. Robert, tu suferi pentru că eşti înşelat.

Aproape am început să râd la auzul indicaţiei scurte şi concise care suna atât de haios.

Rob îşi luase deja expresia lui de durere de măsea, care părea destul de verosimilă, dacă n-aş fi ştiut că e exagerată pentru că aşa o cerea jocul actoricesc.

Eu mi-am schimonosit faţa în ceva ce credeam eu că se apropie de sentimentul de dispreţ. Dar o scurtă privire cu coada ochiului într-una din bucăţile de oglindă din lateral, m-a făcut să realizez că nu exprimam decât, cel mult, existenţa unui miros foarte urât prin apropiere.

Deci am încercat să nu-mi mai încreţesc nasul, şi în schimb să-mi încrunt sprâncenele si să-mi arcuiesc buzele. Acum arătam ca o bufniţă nebună.

Am continuat să încerc diferite expresii, din ce în ce mai complicate din punct de vedere al folosirii muşchilor faciali, în timp ce toată echipa de filmare mă aştepta.

Specialitatea mea : umilirea în public.

Observam că tot timpul ăsta Rob îşi păstrase durerea pe faţă, probabil ca să nu iasă din atmosferă. Nu cumva să nu-i mai reuşească a doua oară.

Dar la un moment dat, după câteva zeci de încercări nereuşite din partea mea, Rob a luat iniţiativa de a-mi oferi o sugestie în şoaptă:

– Nu e greu, Emily. Nu trebuie să te chinui.

Am crezut ca urmează sa-mi împărtaşească vreun truc actoricesc, un secret bine păstrat al meseriei. Dar in schimb, a spus in continuare :

– Mă urăşti. Nici nu e nevoie să te prefaci ca sa exprimi asta.

Dacă n-ar fi fost aşa aproape de mine, aş fi crezut că nu l-am auzit bine.

Chiar a spus aşa ceva ?

Ce truc ieftin ! Să spună asta doar ca să mă facă pe mine să exclam ceva de genul « Vai, Rob…dar nu te urăsc! Te-am iertat ! » şi el să răsufle uşurat pentru că scapă de vinovăţie. Iar după asta toată lumea e fericită.

S-o creadă el!

– Subtil…Te aştepţi să te contrazic ? i-am spus străduindu-mă să-mi temperez enervarea din voce.

Rob s-a uitat surprins la mine. Probabil că nici nu crezuse că o să-i răspund.

– Nu, nu mă aştept! a zis el renunţând să mai şoptească.

Mi-am adus vag aminte că suntem in mijlocul unei filmări. Dar nu prea mai conta acum.

– Si nu eram …”subtil ” ! a continua Rob după o clipă. Incerc doar să te ajut.

– Ce frumos din partea ta, i-am aruncat ironică.

– Perfect ! a strigat regizorul triumfător.

M-am întors confuză spre el.

– A fost…bine? am întrebat fară să inteleg.

Chiar îmi ieşise expresia care trebuia şi nici măcar nu-mi dădusem seama ce am făcut, ca să reţin pentru data viitoare când o să fie nevoie să par dispreţuitoare. Bineînteles asta presupunând că n-o să-l mai am pe Rob prin preajmă .

Spre uimirea mea, am observat că lumea credea că schimbul nostru de replici fusese jucat, ca să ducă la crearea unei scene intense. Ce actori buni suntem. Din fericire nimeni nu părea să suspecteze că ar fi fost ceva real.

Totuşi Rob dădea de bănuit continuând să mă fixeze cu expresia aia suferindă, parcă şi mai intensificată acum, când camerele se opriseră.

– Mersi pentru pont, i-am zis fără intonaţie.

– Te-ai descurcat de minune, m-a felicitat regizorul luându-mă iar pe după umeri şi conducându-mă printre camerele de filmat, departe de holul în care îmi petrecusem ultimele ore.

M-am uitat în urmă, să-l văd pe Rob. Dar nu l-am mai putut repera în agitaţia care se formase în jurul platoului.

Începeam să am îndoieli. Poate că ar fi trebuit totuşi să-i spun că nu-l urăsc. Oricât de stupid şi patetic ar fi sunat asta din gura mea.

– Ce-i cu tine ? Pari obosită, a observat regizorul comportându-se din nou cu mine de parcă eram extrem de importantă. Hai să luăm o pauză. Ce vrei să mănânci ?

A fost foarte drăguţ, mi-a adus sandvişuri şi cafea, şi a stat toată pauza cu mine repetându-mi cât de grozavă sunt, cât de bine am jucat. I-am spus că dacă mă mai laudă mult, o să încep să am pretenţii la un Oscar.

S-a oferit să-şi aducă ecranul portabil ca să-mi arate cele mai bune secvenţe filmate până acum, dar l-am refuzat pentru că nu mă încânta ideea de a mă vedea pe mine însămi sau de a retrăi momentul tensionat de mai devreme. Mi-ar fi rămas sandvişul în gât.

Partea aiurea e că nici măcar nu ştiam cum îl cheamă pe regizorul drăguţ. Mi-am dat seama de asta în timp ce vorbeam cu el. Şi nu prea puteam să-i spun acum, din senin « apropo, nu ştiu cum te cheamă ».

Eh. O să evit pur şi simplu să mă adresez direct lui, iar în prezenţa celorlalţi o să mă refer la el ca la « domnul regizor ».

Oricum, cel mai important e că pauza asta a avut un efect terapeutic asupra mea. Mă simţeam mult mai relaxată şi sigură pe mine, chiar şi îmbrăcată în ciudăţenia de rochie şi având în faţă perspectiva de a mă vedea din nou cu Rob.

Mă gândeam la schimbarea asta de dispoziţie  când mă îndreptam,  alături de regizorul fără nume,  de sufrageria improvizată într-unul din studiouri. Inauntru lumina era difuză, iar in mijlocul platoului trona o canapea. Decorul era atent alcatuit din rafturi, o masa, niste carti si un televizor.

Rob se aşezase deja pe un capăt al canapelei, arătând destul de nefericit. Părea că ar fi avut nevoie urgentă de un sandviş, o cafea şi nişte laude despre cât de talentat este. Reţeta asta a funcţionat la mine.

– Ok. Uite cum facem, a zis regizorul captând atenţia tuturor. O să lăsăm camerele de filmat să înregistreze mai mult timp, fără să oprim. Apoi o să selectăm la montaj câteva secvenţe.

Apoi întorcându-se spre mine şi Rob :

– Voi ignoraţi camerele. Staţi pe canapea, vă uitaţi la televizor…

– Nu funcţionează televizorul, a anunţat Rob sec arătând spre ecranul negru.

– Atunci vă uitaţi spre televizor, a rectificat regizorul. Vorbiţi între voi, mâncaţi floricele…

– N-avem floricele, a evidenţiat Rob o nouă problemă.

Chiar trebuia să se lege de toate amănuntele?

– O să vină şi floricelele…, a zis regizorul pe un ton care m-a făcut să cred că o să-şi dea ochii peste cap.

Dar era prea politicos pentru un asemenea gest.

– E ok, am înţeles, l-am asigurat eu în spiritul nou-descoperitului meu optimism . Hai să începem.

Regizorul mi-a zâmbit mulţumit şi a pornit camerele.

În timp ce intram în “sufragerie” şi mă îndreptam spre canapea, mă întrebam unde ar trebui să mă aşez. Eram tentată să ocup locul din capătul opus lui Rob, dar scenariul spunea că trebuie să stăm îmbrăţişaţi, ca un cuplu fericit ce suntem. Până la urmă am făcut un compromis : m-am aşezat lângă el şi totuşi nu îndeajuns de aproape încât să ne atingem, nici măcar cu coatele.

Am rămas amandoi în tăcere, uitându-ne vag în direcţia televizorului care nu funcţiona.

Se pare că n-o să fim în stare nici măcar să ne prefacem că vorbim.