Capitolul 14 – Date him

Mi-e foame.

Sunt conştientă că mi-e foame în continuu de vreo câţiva ani. Dar senzaţia a fost întotdeauna atât de prezentă încât aproape că am învăţat s-o ignor. De data asta însă, chiar mi-e foarte foarte foame.

Înainte să pot să mă opresc, m-am ridicat din pat şi am început să caut mâncare prin dulapuri şi frigider că o dependentă de droguri în sevraj. Am deschis toate sertarele şi am răscolit prin toată bucătăria. N-am găsit nimic.

Tocmai din cauza crizelor de foame de genul ăsta, păstrez în casă numai cantităţi mici de mâncare, aproape la limita supravieţuirii.

Am încercat să mă calmez respirând adânc, în timp ce mă întorceam în cameră.

Ştiam că nu aveam nevoie decât de ceva, orice, cu care să-mi distrag atenţia.

Dar ce anume?

M-am uitat disperată împrejur.Ceasul arăta ora 4 dimineaţa. Eric dormea întins ca o plăcintă pe trei sferturi din pat. Iar asta înseamnă ceva având în vedere cât de uriaş este patul meu. Iar în scurtul timp cât fusesem plecată în căutarea a ceva comestibil, Eric îmi furase şi toată plapuma.

Nu-mi pot distrage atenţia cu el. Doar gândul de a-l trezi ca să-mi ţină companie mă dezgustă profund.

Îl sunasem pe Eric imediat dupa ce ieşisem din blocul unde se ţinea aşa-zisa petrecere aniversară cu o seară în urmă. I–am spus să vină să mă ia din cartierul ăla dubios şi să nu pună întrebări. Mă simţeam şi aşa îndeajuns de rău după toată experienţa aia.

El a părut foarte bucuros să mă audă şi a fost imediat de acord să vină. M-a impresionat cu purtarea lui impecabilă. Nu-mi venea să cred că nu mă gândisem de la început la el. Spre deosebire de Ian, Eric nu m-a plictisit la telefon cu tot felul de acuzaţii cum că l-aş fi uitat sau evitat în ultima lună. Ştie că îl caut atunci când am chef , şi îl uit atunci când am altceva mai important de făcut. E simplu. Eric mă înţelege perfect, e politicos, e atent şi … recunosc, s-a dovedit că e mult mai gras decât mi-l aminteam.

M-am abţinut să fac vreo remarcă deşi îmi stătea pe limbă. Mă holbam la fundul lui de fiecare dată când se întorcea cu spatele. Minunându-mă în mod repetat cât de mare este. Cum e posibil? N-ar trebui ca toată grăsimea aia să ajungă pe burtă, că la orice bărbat normal?

Trecând peste enormitatea fundului, până la urmă am ieşit în club împreună, am dansat, ni s-au făcut câteva poze (cel puţin o să par foarte slabă pe lângă el) şi apoi am ajuns inevitabil la mine acasă.

Eram tare beată şi, în timp ce mă loveam de pereţi încercând să mă descalţ, m-a luminat dintr-o dată certitudinea că Eric e un tip foarte drăguţ. Cred că i-am spus-o şi lui. O idee proastă. Pentru că instantaneu, asta l-a încurajat să-şi declare dragostea eternă pentru mine şi să mă alinte cu o mulţime de diminutive. Toate atât de stupide încât îmi venea să vomit.

Cel mai tare mă exasperează lipsa de originalitate în alegerea poreclelor. De ce ar vrea cineva să i se spună “pisicuţo” sau “puişor”? De ce atâtea legături cu lumea animală? Aş propune nişte denumiri vegetale, ca “ciupercuţă” , “merişor” sau “prunişoara”.

Da, devin filozofică atunci când sunt beată. Sau aberantă, nu sunt sigură.

Acum, că Eric doarme profund, îmi este mult mai uşor să-l suport. Dacă ar fi fost la fel de tăcut şi când era treaz, poate că relaţia noastră ar fi mers mai bine. Pentru că vorbitul prea mult este defectul lui. Hm. Şi bineînţeles fundul.

Am început să-mi imaginez o relaţie perfectă cu un Eric foarte tăcut (cu care să comunic doar în rare ocazii,când e neapărat nevoie) şi foarte slăbănog (cu un fund cât un timbru).

Singura soluţie pentru distragerea atenţiei de la senzaţia chinuitoare de foame rămânea internetul. Aşa că m-am aşezat pe jos, lângă pat, cu laptopul în braţe. L-am deschis şi a început să bâzâie încet şi liniştitor.Unul din sunetele mele preferate încă de pe vremea nopţilor albe când nu puteam să dorm şi nu ştiam de existenţa somniferelor.

După o căutare de rutină am concluzionat că era o perioadă cam seacă de ştiri şi articole despre mine prin reviste. Trebuie ori să îmi concediez agentul de presă, ori să fac ceva ieşit din comun prin care să mă remarc. Un iubit nou? O schimbare de look?

Mi-am închipuit cum ar suna titlurile dacă m-aş îngrăşa ca o balenă, şi imediat mi-a trecut de tot foamea iraţională.

Am stat până dimineaţă pe net, ştiind că n-o să mai pot să ies nicăieri toată ziua din cauza ochilor injectaţi şi cearcănelor uriaşe. Dar macar ma pusesem la curent cu toate barfele lumii mondene.

La ora 10, Eric încă nu se trezise, şi tocmai mă pregăteam să-l zgâlţâi, să-i torn apă în cap sau ceva asemănător, dar planurile mi-au fost întrerupte de soneria interfonului.

Am aprins ecranul şi difuzorul, ca să-l văd pe Ian cum îmi zâmbea în camera video de afară.

– Ce cauţi aici?m-am răstit prin microfon, fără nicio intenţie să-i deschid poartă ca să-l las să intre.

– Neaţa şi ţie raza mea de soare, a zis el voios.

N-ar fi zis asta dacă ar fi existat o legătură video din sens opus, de la mine spre el. M-ar fi văzut aşa ciufulita, nemachiata, cu ochii injectaţi, fără nici o asemănare cu o rază de soare, şi ar fi fugit mâncând pământul.

– Mai degrabă sunt o ploaie torenţială cu descărcări electrice pentru tine, am zis.

A râs deşi nu încercam să fiu amuzantă.

– Pot să intru?

– Nu.

– Ah, Asalia…Doar nu eşti supărată pe mine,nu? Tu ai fost cea care a insistat să vii cu mine aseară, ţii minte?

– Asta pentru că tu m-ai minţit că mă duci la o PETRECERE.

– Defineşte termenul, mi-a replicat Ian.

Am observat că Eric se trezise şi asculta din pat, rezemat într-un cot, conversaţia mea cu Ian. Părea periculos de curios.

Mi-am dat teatral ochii peste cap, arătând spre interfon cu o expresie plictisită, ca nu cumva Eric să devină gelos crezând că îl înşel sau ceva…

El a părut că vrea să deschidă gura să zică ceva, aşa că i-am făcut disperată semne să tacă. Nu voiam să-l audă Ian prin difuzor şi să afle că am pe cineva în vizită. Ar fi crezut că îl înşel sau ceva…

Of. Ce stresant.

– Ce vrei, până la urmă? N-am chef, am spus în receptor uitându-mă la imaginea lui Ian din faţa porţii.

– Nu-i o plăcere nici pentru mine, draga mea. Am venit să vorbim despre Rob.

– Care Rob? am întrebat confuză.

Până în momentul ăsta fusesem sigură că venise ca să-şi ceară scuze .Eram pregătită să îl refuz cu graţie, ştiam deja exact ce replici o să îi dau. Şi apoi, după o perioadă îndeajuns de îndelungată de timp, şi o cantitate îndeajuns de mare de flori primite de la el, să-l iert cu mărinimie. Asta era planul. Ce caută Rob în el?

– Robert…L-ai cunoscut aseară…, a zis Ian schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul.

Nu am răspuns.Aşteptam încă scuzele.

– Eşti culmea, Asalia. Tipu căruia i-ai dat o vază!

– Pe care a spart-o, am completat.

– Evrica, a râs Ian. Îmi dai drumul înăuntru?

– Nu.

– De ce? Eşti cu cineva?

– Nu! am zis pe un ton hotărât, fără să mă uit la Eric care a pufnit jignit în spatele meu.

– Bine, mi-e indiferent, vorbim aşa.

Despre ce să vorbim? Nu-mi puteam imagina ceva care să fie atât de important încât să merite o vizită matinală. Nu ar fi fost mai logic să mă sune?

Dar probabil ştia că n-aş fi răspuns la telefon.

Sunt cunoscută pentru asta. E un fel de marcă a mea: nu răspund niciodată la telefon. Uneori sun înapoi persoanele care m-au căutat, dar nu mereu. Lumea crede că e o dovadă de aroganţă, dar în realitate e doar din cauza uneia din multele mele fobii.

– Zii. Ce vrei să-mi spui despre tipul ăla? am întrebat în şoaptă, într-o încercare inutilă de a mă ascunde de Eric.

– Păi…, a zis Ian apropiindu-se de microfon, nu mă întreba de ce, dar vrea să te vadă.

– Serios? am spus fără să mă abţin.

Arătasem cam prea mult entuziasm, ceea ce l-a făcut pe Eric să-şi dreagă vocea zgomotos în spatele meu.

– Adică…, m-am corectat repede, nu ies la întâlniri aranjate.

– Ha, a râs Ian. Dacă aş fi crezut că are vreun rost, l-aş fi lăsat să te sune să te invite personal. Dar cum tu nu răspunzi la telefon…Rob ar fi avut mai multe şanse să obţină o întrevedere cu Papa.

– Oricum nu sunt interesată, am zis tare ca să fiu sigură că mă aude Eric şi îl conving cât de fidelă îi sunt.

– Ascultă, a continuat Ian cu încăpăţânare. De obicei nu e el cel care se chinuie să obţină o întâlnire. Fetele sunt alea care se bat pe el.

Haha. Şi ce, asta ar trebui să mă facă să mă simt onorată cumva? Ce idiot e Ian să folosească argumente aşa de jalnice. Mă crede atât de superficială încât să-mi doresc să am pe cineva doar ca să nu-l aibă altele? Hm, de fapt chiar sunt superficială. Cred că deja încep să-l văd în cu totul altă lumină pe tipul ăsta…Rob.

– Cu ce se ocupă? am întrebat încercând să par dezinteresată.

– Actor.

Mda…el şi toată lumea din L.A.

– Reformulez: din ce îşi câştigă existenţa?

– E actor. De succes.

Apartamentul ăla al lui nu prea dovedea vreo urmă de succes.

– Nu mă pune să te rog, a zis Ian uitându-se la ceas.

Un gest foarte nepoliticos, pe care nu are voie să-l facă altcineva înafară de mine.

– N-ai decât să mă rogi cât vrei. Nu merită să-mi bat capul cu el, m-am răstit şi i-am aruncat lui Ian o privire ucigătoare .

Mi-am amintit cu întârziere că el nu putea să mă vadă cum mă strâmb la el. Risipă inutilă de energie.

– Merită, Asalia, a oftat Ian. E de treabă şi te ridica în slăvi în continuu. Exact cum îţi place ţie.

– Care “în continuu”? M-a cunoscut aseară.

Normal că l-am impresionat în mod pozitiv pe prietenul lui, dar nu sunt necesare exagerări.

– Înainte de asta, a zis Ian scărpinându-se în cap.

Aha…Bineînţeles, aşa se explică glumele tâmpite pe care le făceau prietenii dubioşi de la ziua lui. De asta făceau mişto de el, pentru că ştiau că mă place. Patetic.

– Nu ies cu fani, am zis scârbită.

– Garantez că nu e psihopat, mi-a rânjit Ian.

– Foarte liniştitor.

– Hai Asalia…

– Te crezi încă în şcoala primară? l-am oprit eu. Ai venit aici să-mi spui că prietenul tău mă place. Ce adorabil…

– De fapt, nu trebuia să spun asta, a râs Ian. Să nu-i spui că ţi-am spus.M-ar omorî.

– Exact ca în şcoala primară.

Râsul lui mă binedispunea şi pe mine, aşa că m-am trezit chicotind din senin. M-am stăpânit înainte să mă audă şi să creadă că m-a convins .

– Nu e genul meu, Ian .Îmi pare rău.

De fapt nu cred că “genul meu” este un concept atât de clar şi limitat încât să nu includă o mare majoritate masculină, dar o spuneam pentru că pur şi simplu nu voiam să-i fac pe plac lui Ian.

– Perfect de acord, m-a aprobat. Dar o să ieşi cu el ca să îi demonstrezi şi lui asta. Îi zic să vină să te ia diseară.

Eram prea obosită ca să încerc să-l mai contrazic. Şi oricum o întâlnire cu cineva nou era preferabilă chinului de a ieşi cu foşti iubiţi.

– Eu aleg locul, am zis.

Dacă mergem într-un loc drăguţ, măcar seara n-o să fie compromisă total.

– Cum vrei, a dat Ian din umeri.

Mi-a făcut relaxat din mână, aşa că a trebuit să mă grăbesc să îmi satisfac curiozitatea înainte să plece.

– Şi chiar nu te deranjează deloc? am întrebat pe un ton provocator.

Nu cu mult timp în urma avusesem cu Ian o relaţie destul de serioasă, şi aproape exclusivă. Deci evident că nu-mi venea să cred că îmi aranja o întâlnire cu prietenul lui fără să aibă niciun fel de resentiment.

– Sincer, ba da, mă deranjează, a zis el gânditor. Mi se pare o idee foarte proastă. Şi chiar am încercat să-l conving că e prea bun pentru tine, dar nu m-a ascultat.

– Haha.

– Am plecat, mulţumesc că ai fost aşa primitoare şi m-ai invitat înăuntru, a zis Ian ironic înainte să iasă din perimetrul camerei video.

Am rămas visătoare, întrebându-mă dacă Ian îşi masca gelozia cu multa pricepere sau nu-i mai pasa deloc de mine.Am hotărât că trebuie să fie prima variantă.

Of săracul…cred că suferă dar se străduieşte să fie un prieten bun şi devotat .

Când în sfârşit m-am întors spre Eric, de care bineînţeles că uitasem complet, am văzut că îşi strânsese lucrurile şi se pregătea să plece.

Nu părea prea fericit. Nu şi-a luat nici măcar la revedere de la mine.

Nu mă simţeam prea afectată. Ştiam că o să-i treacă.

Am rămas singură, aplicându-mi strat peste strat de anticearcăn şi încercând să-mi amintesc cum arăta tipul cu care trebuia să mă întâlnesc peste câteva ore. La naiba, nu reuşeam deloc.

Şi îmi era din nou foame.