Capitolul 10 – Give me a hand

Ar fi fost cu totul altceva daca l-ar fi recunoscut cineva pe Rob când ajungea aici, din cauza ca talentele lui în arta deghizarii lasa mult de dorit. Dar nu era cazul. Acum era extrem de evident pentru el ca toata lumea îl astepta, stiind dinainte ca o sa apara. În primul rând pentru ca erau fete care purtau tricouri imprimate cu numele lui. Si nici posterele cu el în diverse ipostaze (majoritatea de vampir) care asteptau sa fie semnate, nu pareau sa fie aici din întâmplare.

Eu eram singura careia el i-a spus ca vine. Ei bine, asta nu prea lasa loc pentru dubii.

Voiam sa-i explic înainte sa înceapa sa ma credea o profitoare fara scrupule. M-am întors spre el dar nu l-am putut privi prea mult. Chipul lui lipsit de expresie era imposibil de suportat. As fi facut orice ca sa zâmbeasca.

Ca si cum cineva a declansat un întrerupator, au început dintr-o data tipetele. Era chiar mai rau decât afara. Simteam nevoia sa-mi acopar urechile ca sa-mi apar timpanele.

– Am vrut sa-ti spun, m-am scuzat eu jalnic încercând sa ma aud prin vacarm.N-a fost ideea mea…Doar asa ne-ar fi lasat sa cântam aici.

Rob nu s-a uitat nici o clipa la mine si n-a dat vreun semn ca m-ar fi auzit. De fapt, era într-adevar foarte posibil sa nu ma fi auzit din cauza tipetelor, dar eu am luat-o ca pe un semn ca ma uraste.

– Ooo…pe cine avem noi aici! a strigat cineva cu anormal de mult entuziasm.

Era managerul clubului, care venea spre noi facându-si loc printre mese si oameni.Avea un rânjet imens pe fata, care îl facea sa para înfricosator, si era flancat de bodyguarzi care întregeau imaginea de personaj din film horror.

– Permiteti-mi sa ma prezint, Henry Collin, a zis el protocolar dând mâna cu Rob. Din partea întregului personal de aici din Astoria, va declar ca suntem onorati ca ati acceptat invitatia noastra.

Rob pufni imperceptibil.

– V-am rezervat o masa , domnule Pattinson.Va rog urmati-ma.

Cât de protocolar. Dar macar adusese bodyguarzii care erau utili în calmarea multimii. Se asteptase la genul asta de nebunie si parea mai mult decât satisfacut de situatie.

Pe mine ma ignorase pâna atunci. Am crezut ca uitase de tot de existenta mea, dar s-a întors în ultimul moment sa-mi spuna:

– Domnisoara, cred ca sunteti asteptata pe scena.

Ah, uitasem de asta.

Am privit într-acolo, ca sa-i vad pe Bill si Theo asezati la locurile lor, pregatiti sa înceapa, si aratând destul de calcati pe nervi.

– Atunci, da…eu ma duc…sa cânt.

Dar Rob îmi întorsese deja spatele, în drum spre masa lui.

Stiam ca am dat-o în bara rau de tot. Disperarea pusese deja stapânire pe mine si ultimul lucru de care ma simteam în stare era sa ma urc pe scena. Dar nu prea aveam de ales.As fi înrautatit lucrurile daca faceam o criza în fata tuturor, implorându-l pe Rob sa ma ierte sau certându-ma în gura mare cu Bill si Theo pentru ca ma bagasera în rahatul asta.

Îmi ramânea doar varianta sa las lucrurile sa vina de la sine.

În mod stupid, singurul gând care ma înnebunea când am urcat pe scena era ca nu avusesem timp sa ma pieptan. Cum a ajuns coafura drept prima mea problema pe lista de prioritati?

– Unde naiba ai fost? a suierat Bill spre mine, acoperindu-si microfonul cu mâna.

M-am asezat la locul meu si mi-am aranjat partiturile, prefacându-ma ca nu-l aud.

– Em, esti ok? sopti Theo.

Am dat din cap pentru ca îmi era frica sa nu ma apuce plânsul daca vorbeam.

– Nu ne face asta, ma implora el printre dinti. Te rog aduna-te!

Am dat din nou din cap, mecanic.

Theo si Bill au facut schimb de priviri îngrijorate. Aratam atât de rau încât nu ma credeau în stare sa cânt? Ciudat. Eu aveam impresia ca ma prefac bine. Ma straduiam sa-mi ascund sentimentele. Mai ales pentru ca eram foarte constienta ca privirile tuturor erau atintite spre noi, încercam sa am controlul deplin asupra expresiei mele. Se pare ca nu-mi reusea.

Am respirat adânc.Cu cât începeam mai repede, cu atât scapam mai repede asa ca…

– Hai sa terminam odata cu tâmpenia asta, am zis apasând pe butonul care pornea clapele.

M-am auzit mai tare decât ma asteptam. Si am constatat cu groaza ca microfonul deschis a facut replica mea sa rasune în toata sala. Se auzea chiar si un ecou îndepartat cu “tâmpenia asta…tâmpenia asta…”

Pot sa treaca macar zece minute fara sa fac o gafa? Nu cred în conceptul de ghinion, dar nu exista o alta explicatie pentru abundenta de lucruri rele care mi se întâmpla.

– E numele noului nostru album, am continuat repede în microfon. În seara asta vom cânta piese de pe albumul “Hai sa terminam odata cu tâmpenia asta”. Speram sa va placa!

Lumea a aplaudat.Am oftat usurata.

Theo si-a dat ochii peste cap amuzat, dar Bill arata de parca era în pragul unui infarct. Care era problema lui? Nu aveam înca un album, si cu atât mai putin nu ne gândisem la un nume pentru el. Putea foarte bine sa fie asta titlul.Suna chiar destul de original.

Theo n-a asteptat sa mai fac alta gafa.A început introducerea primei piese la chitara, si mi-a facut un semn scurt din cap ca sa-mi dea intrarea.

Desi mi se parea ca o sa ma blochez, degetele mi s-au dus automat pe binecunoscutele acorduri. Dar sentimentul persista. Era ca si cum în fiecare clipa îmi spuneam obsesiv: o sa gresesc aici, o sa gresesc aici. Sunt cunoscuta pentru gândirea mea pozitiva.

Theo a venit mai aproape de mine, probabil ca sa fie sigur ca nu ma pierd. Mi-am notat în minte sa nu uit sa-i multumesc.

În timpul aplauzelor , mi-am ridicat privirea ca sa-l caut pe Rob în multime. Dar reflectorul care îmi batea direct în fata nu ma lasa sa vad nimic. Era mai bine asa, pentru ca privirea lui dezamagita m-ar fi facut probabil sa îmi pierd si gramul de stapânire de sine pe care îl capatasem cu greu.

M-am concentrat sa trec cu bine de fiecare piesa în parte, într-o continua stare de panica irationala. Deci asa e când ai trac… Ma întrebam eu de ce face toata lumea atâta caz cu tracul asta.

Eram atât de atenta la piese încât abia daca am observat când le-am terminat pe toate. Ma simteam foarte detasata de realitate. Auzeam înfundat aplauzele publicului ca si cum ma aflam la zeci de kilometri departare. Totusi nu puteam sa nu observ absenta rosiilor stricate aruncate în noi. Publicul aplauda. Asta înseamna, în limbaj universal, ca nu ne-a iesit dezastruos.

Bill multumea publicului zâmbind încrezut, de parca tocmai câstigase un Oscar, si atunci mi-am dat seama ca înfumurarea lui nu ma mai enervase asa de mult niciodata. Înainte mi se parea amuzant, într-un fel. Acum era pur si simplu insuportabil.

Am coborât de pe scena ( Bill nu parea încântat de faptul ca trebuia sa iasa din centrul atentiei) iar aplauzele înca nu se încheiasera. Ma rugam ca publicul sa nu ceara cumva vreun bis, pentru ca nu aveam de gând sa ma mai întorc pe scena nici legata.

– Chiar le-a placut, remarca Theo.

– Da, dar încearca sa nu pari atât de surprins, i-am zis.O sa ne dai de gol.

Am vrut sa plec. Trebuia sa-l gasesc pe Rob si sa ma asigur ca îmi accepta scuzele. Dar Theo m-a oprit cu o îmbratisare:

– Bravo Em, m-a felicitat el.

– Bravo si voua, i-am raspuns.

Bill m-a ignorat. E adevarat ca nu ma asteptam la o împacare dramatica, cu lacrimi si exagerari. Dar voiam din partea lui macar o politete prefacuta, daca nu niste scuze amarâte.

– Îmi dai si mie un autograf?

O fata se postase în fata lui Bill cu un pix si un carnetel în mâna. La o prima privire, nu parea ca face misto.

– Eu? De ce? întreba Bill speriat.

Ar fi trebuit sa-mi asculte si el sfatul, sa nu para asa surprins.

– Pai…nu stiu, a zis fata luata pe nepregatite de o întrebare atât de neobisnuita.Mi-a placut cum ai cântat.

Lui Bill nu i-au trebuit alte asigurari ca fata vorbea serios. Si lui îi placuse la fel de mult cum cântase el însusi.

– Ok, a zis el luându-si un aer nonsalant.

M-am întors spre Theo sperând ca pot sa fac misto de Bill si primul autograf din viata lui, dar Theo nu îl privea dezgustat ca mine, ci cu o oarecare mândrie.

– Ce repede cresc, a oftat clatinând din cap melancolic.

Am zâmbit. Eu si Theo obisnuiam sa vorbim despre Bill ca despre un copil.Mai ales ca se comporta tot timpul ca unul. Asta mi-a adus aminte ca nu puteam sa fiu suparata pe el prea mult timp. Bill era impulsiv si usor iritabil dar nu era o persoana rea în esenta.

Asa ca imediat ce potentiala-viitoare-fana a plecat, l-am abordat pe Bill cu o atitudine foarte toleranta si binevoitoare:

– Ai avut dreptate, i-am spus. A fost un concert foarte reusit chiar si fara sa facem repetitii înainte.

Privirea pe care mi-a aruncat-o el nu parea sa fie deloc toleranta si binevoitoare.

– Nu datorita tie, mi-a trântit-o el.

Au.

– Adica?

Se referea la faptul ca am întârziat? Sa zica mersi ca am ajuns si asa, având în vedere ca am fost blocata pe dinafara. Iar faza cu numele albumului a fost destul de ingenioasa, m-am uimit eu pe mine cu ideea aia…Nu cred ca s-a prins cineva.

– Bill, chiar este datorita lui Em, încerca Theo sa-l tempereze. Datorita ei suntem aici, de fapt.Ai uitat?

– Mai exact datorita lui Rob, l-am corectat. Apropo Bill, m-ai ajuta mult daca i-ai explica lui Rob cum ni s-a conditionat invitatia noastra aici cu venirea lui. Trebuie sa-i cerem scuze.

Recunosteam ca era vina mea într-o mare masura, pentru ca acceptasem conditia, dar m-am gândit ca Rob ar fi, poate, mai usor de înduplecat daca i se prezinta un set dublu de scuze.

– Nu am pentru ce sa-i cer scuze, a spus Bill pe un ton enervant de nepasator.

L-am privit ca si cum nu-l mai vazusem niciodata pâna atunci. Si chiar era adevarat, nu-l mai vazusem niciodata în lumina asta.

– Eu am terminat. Vreau sa ies din trupa, am zis cu o voce calma.

N-am asteptat reactia lui, sau a lui Theo. Stiam ca acesta din urma o sa încerce sa ma faca sa îmi schimb decizia. Îmi parea rau ca o sa-l dezamagesc.

Le-am întors spatele si m-a surprins usurarea care m-a cuprins dintr-o data. Chiar daca urma sa regret mai târziu, acum ma simteam bine.Eliberata.

Rob nu a fost greu de gasit. M-am îndreptat spre locul unde am observat o mai mare aglomeratie de fete pe m². Mi-am facut loc printre ele si l-am vazut. Statea într-un separeu din apropierea scenei, cu câteva sticle în fata si capul rezemat într-un cot. Nu stiam daca e de la alcool sau daca eu am reusit sa-i provoc o asemenea stare, dar privirea lui pierduta m-a bagat în sperieti. Speram ca e de la alcool. Pe scaunul de lânga el gesticula animat Henry cel înfricosator.

Mi-am facut curaj si m-am dus spre ei. Am trecut pe lânga fetele care chicoteau îndemnându-se una cu alta sa se duca sa se pozeze cu Rob, pe lânga bodyguarzii care de data asta nu m-au oprit, mi-am tras un scaun si m-am asezat neinvitata la masa.

– Ooo, felicitari pentru concertul minunat, mi-a zis managerul cu obisnuita politete.

Rob n-a parut sa observe ca eram acolo.Nici nu si-a ridicat privirea. Dar nu putea sa evite la nesfârsit sa se uite la mine, nu? Sper.

– Multumesc, am zis.

– Toata lumea e absolut încântata! m-a complimentat Henry.

Rob i-a aruncat o privire care numai încântata nu era. Am înghitit în sec.

– Putem sa vorbim? l-am întrebat mai încet pe Rob.

– Ce e de vorbit? dadu el din umeri.

– O sa va las putin singurei, porumbeilor, ne-a rânjit managerul. Ma cheama datoria. Daca aveti nevoie de ceva, orice…

Ne-a facut cu ochiul într-un mod tare deranjant si s-a ridicat de la masa. Oricât era de antipatic, îi eram recunoscatoare ca macar stia când sa se retraga.

– Us-us, hai…pastrati distanta, l-am auzit alungându-le pe fetele chicotitoare în timp ce se îndeparta.

Am ramas singuri. Relativ. Trebuia sa îi ignor pe oamenii care se holbau înca de la mesele îndepartate. Si sa-mi amintesc sa vorbesc încet ca sa nu ma vad citata în presa de a doua zi.

Îmi pregatisem mental un discurs care sa exprime cât de mult regretam ca lasasem lucrurile sa ajunga aici. Ar fi trebuit sa ies din trupa înca din momentul în care Bill a sugerat sa ne folosim de Rob.

– Îmi pare atât de rau…, am început cu o voce pierduta.

În mintea mea discursul era spus pe un ton mai demn, nu implorator si patetic. Dar situatia era disperata, deci da-o încolo de demnitate.

– Nu-i nimic, m-a întrerupt Rob.

A luat o gura de bere si a parut preocupat sa citeasca ingredientele de pe eticheta sticlei. Ce putea sa fie atât de interesant? Hamei, orz si apa?

M-am apropiat putin si am vrut sa-i iau sticla din mâna ca sa-l fac sa se uite la mine. Dar intuindu-mi intentia, Rob s-a retras atât de brusc din calea atingerii mele încât am tresarit.

Au. Din nou.

– Esti suparat, am constatat eu încet.

Asta era clar pâna si pentru mine, care nu ma pricepeam deloc la receptat starile oamenilor. Faptul ca înca nu se putea uita la mine era destul de edificator, dar acum se adauga si respingerea atât de directa. Meritam sa ma urasca. Era dezamagit. Se asteptase la o seara relaxanta în care sa se prefaca altcineva, si în loc de asta, din cauza mea, a fost luat pe nepregatite si aruncat în centrul atentiei.

– Nu, Emily, nu sunt suparat, a oftat el rupând eticheta de pe sticla. Tocmai a trebuit sa vorbesc cu vreo suta de oameni si sa fac tot atâtea poze cu ei. Sunt obosit.

A rupt eticheta în bucatele din ce în ce mai mici, cu un aer deconcentrat.

Am recunoscut în gestul asta înca un semn ca era nervos. Si pe buna dreptate. Dar în loc sa-si verse furia tipând la mine, el rupea hârtie. Cred ca prefer totusi varianta asta. Speram ca nu-si imagineaza ca eu sunt hârtia.

– Ar fi trebuit sa-ti spun, am regretat eu.

– Ar fi fost bine de stiut, a aprobat el pe acelasi ton inexpresiv.

– Îmi pare rau, am repetat.

– E ok.

Nu mai suportam atitudinea lui voit nepasatoare. Meritam sa fiu tratata cu asa de multa raceala, si chiar mai rau decât atât, dar trebuia sa-l fac sa ma creada ca regretam si ca asa ceva n-o sa se mai întâmple niciodata.

– Am iesit din trupa, l-am anuntat ca fapt divers.

A functionat. L-am facut sa se întoarca spre mine, uitând de bucatelele de hârtie pe care le arunca pâna atunci una câte una în scrumiera. Parea surprins si ma privea încruntat.

– De ce? a întrebat scurt.

Era ocazia sa-mi prezint discursul profund:

– Pentru ca scopul nu scuza mijloacele, am zis eu plina de aplomb. Pentru ca nu vreau sa îmi construiesc cariera bazându-ma pe altceva decât pe fortele proprii. Altfel nu are nici un rost. Conteaza doar muzica, nimic altceva!

Ok…A sunat cam dramatic, dar macar eram sincera.

– Si pentru ca Bill e un idiot, am adaugat la final.

O cauza esentiala.

Dar Rob n-a parut sa aprecieze nici înflacararea convingerilor mele morale, si nici umorul. De fapt, parea mai enervat decât înainte, privindu-ma cu repros. În mod clar, discursul nu avea reactiile asteptate.

– Ce e? am întrebat nesigura.

– Nu vezi Emily? a zis el parând, din motive necunoscute de mine, foarte tulburat.Ti-am zis ca asa o sa se întâmple. Deja ti-ai îndepartat prietena din cauza mea, acum si trupa! Si de cât timp a început chestia asta dintre noi…? Câteva zile? Gândeste-te ca o sa fie din ce în ce mai rau.

Mi-a luat o secunda sa înteleg ca se referea la relatia noastra ca la “chestia asta”. Destul de jignitor daca stau sa ma gândesc…

Când în sfârsit i-am procesat cuvintele, nu mi-a venit sa cred ca în loc sa vorbim despre greseala mea, ne gaseam din nou în situatia lipsita de sens în care el se considera vinovat . Mai avusesem o data conversatia asta.

– N-o sa începi iar sa spui ca îmi distrugi viata, nu? am zis exasperata.

De parca era ceva de capul existentei mele înainte sa-l cunosc. Hai sa fim seriosi. Da, duceam o viata linistita si lipsita de evenimente, aveam o prietena buna si o trupa, dar nu eram fericita nici pe jumatate pe cât am fost în ultimele zile de când a început “chestia” noastra.

As fi vrut sa-i spun asta si lui, dar nu stiam cum sa ma exprim fara sa sune excesiv de sentimental. De aici pâna la declaratii de dragoste penibile nu mai era decât un pas. Mai bine ma abtin.

El si-a trecut mâna prin par si s-a uitat nelinistit la mine. Expresia tulburata persista pe fata lui.S-a apropiat putin si a murmurat:

– Emily, ti-am dat toata viata peste cap…cred ca ar fi mai bine pentru tine daca…

O nu. Nu asta.

– Nu, l-am oprit eu.

Voia sa ma paraseasca din motive gresite. Nu era el personajul negativ în povestea asta.

– Înceteaza sa te învinovatesti, i-am zis mai rastit decât intentionasem. E absurd. Nu ai nici o vina. Daca nu mai vrei sa ma vezi, macar recunoaste ca e din cauza a ceea ce am facut în seara asta.

– Ce? a zis el mirat. Nu e vorba de asta. Nu-mi pasa de seara asta.

– Nu? am întrebat neîncrezatoare.

– Bineînteles ca nu! a insistat el. Eu vreau sa ai succes…Si ma bucur pentru tine. Ma bucur si ca am putut sa fiu de ajutor. Poate ca as fi preferat sa stiu dinainte, dar nu conteaza. Te-as ajuta cu orice.

Uau. Când se încheiase cearta si începusera declaratiile dragute?

Cuvintele lui mi-au risipit toate temerile si mi-au adus un zâmbet mare si fericit pe fata. Era pur si simplu perfect. Chiar de necrezut. Ma asteptam sa trebuiasca sa implor sa ma ierte iar el se comporta ca si cum nu eram vinovata cu nimic. Cum putea sa fie atât de dragut?

– Deci…suntem ok? am întrebat concluziv.

El a zâmbit.

– Daca promiti sa te împaci cu prietena ta si sa te întorci în trupa, da, suntem ok, si-a spus el conditia deloc rezonabila.

– Ah. Greu, am zis.

Evident ca voiam sa ma împac cu Darra. Îi lasasem deja vreo trei mesaje pe robot.Acum nu mai depindea de mine. O asteptam sa faca si ea un pas spre împacare. Iar despre întoarcerea în trupa nu eram prea sigura ca vreau asta.

Ca sa evit sa promit ceva ce nu stiam daca pot sa respect, am încercat o metoda jalnica de distragere a atentiei. Un truc ieftin.

– Trebuie sa cer si eu ceva în schimb, sa stii…

Am spus-o pe un ton cât puteam eu de provocator.Ceea ce nu însemna mare lucru. Suna cam pitigaiat de fapt.

– Serios? a intrat el în joc.

I-am aruncat o privire care se voia incitanta si m-am întins sa-i exemplific la ce ma refeream. Mai exact cu un sarut.

Dar el s-a retras atât de brusc încât aproape a cazut pe spate de pe scaun. S-a redresat la timp si a parut stânjenit. S-a dus naibii momentul meu de vampa sexy.

– A treia oara când sunt respinsa în seara asta, am zis.Ar trebui sa încep sa-mi fac griji?

Rob si-a cerut scuze din priviri.

– Nu aici, Emily.

Da, mai auzisem replica asta. Dar atunci eram înconjurati de fotografi si fane. Acum aveam un public mult mai restrâns, mai ales ca lumea începuse sa plece dupa terminarea concertului. Deci de ce trebuia sa ne ferim? E o persoana atât de discreta încât singurele locuri permise sunt parcurile pustii si holurile întunecate?

– Conteaza…lumea? am întrebat.

– Nu, nu …, a ezitat el. Problema e ca suntem cam expusi aici si… nu-mi place sa ma stiu privit când….stii tu.

În cazul de fata “stii tu” se înlocuieste cu “manifestarea afectiunii în public”, nu cu ce credeam eu în prima faza ca înseamna.Imaginatie bolnava.

– Hai fii serios, am zis neîncrezatoare. Si ce faci la filmari, când te privesc toti cameramanii, sunetistii si… cine mai e pe acolo?

– Tocmai. De asta nu îmi place, pentru ca îmi aminteste de filmari. Nu suport când se holbeaza lumea.

S-a înfiorat vizibil.

– Ok…

Fiecare cu fobiile lui.

– Deci nu e din cauza ca nu vrei sa fi vazut cu mine, l-am provocat.

A parut derutat de varianta asta.

– Nu. Cum sa gândesti asta? N-are nici o legatura cu tine.

– Sau cu faptul ca nu ma mai vrei…, am insinuat.

Si-a dat ochii peste cap, ca si cum presupunerea mea i se parea haioasa.

– Daca asta e adevaratul motiv, spune-mi, am insistat.

În loc de raspuns, am simtit o mâna pe sub masa care m-a prins de genunchi. Si excluzând posibilitatea sa am halucinatii de o asemenea claritate, era mâna lui Rob.

M-am uitat la el nesigura.Avea pe fata cea mai senina expresie posibila.

Ca tot era vorba de trucuri ieftine, asa încerca el sa-si argumenteze punctul de vedere? Adica…nu mai stiu deloc despre ce era vorba, dar cred ca are perfecta dreptate.

– Emily, aici erai!

Am tresarit violent. Theo aparuse de nicaieri lânga masa noastra. Mâna s-a strâns putin cuprinzându-mi genunchiul, dar nu s-a retras. Era ascunsa în siguranta. Când am început sa ma gândesc la mâna lui Rob ca la o entitate separata?

– Salut, a zis Theo spre Rob.

Se mai vazusera o data, atunci când Rob cântase în acelasi club cu noi, dar nu-mi aminteam daca facusera cunostinta. Oricum nu aveam chef de prezentari. Mai ales ca aveam o mâna pe picior la care sa ma concentrez.

– Em, am vorbit cu câtiva producatori, a început Theo fara introducere.Numai nume mari: Island records, Media3 studios. Toti vor sa ne scoata primul album!

– Aha. E grozav, ma bucur pentru voi, am spus. Dar nu ma priveste.

Mi-am tinut respiratia când mâna s-a miscat un centimetru mai sus. Ma gândeam doar ca alegerea unei fuste pentru seara asta s-a dovedit a fi extrem de inspirata.

– Bineînteles ca te priveste! Formam de atâta timp o trupa…

Îmi era greu sa-l urmaresc pe Theo si pierdeam fraze întregi din ce-mi explica. Dar el nu parea sa observe lipsa mea de atentie, fiind foarte ambalat în argumentare.

– …ne vor în formula completa, de trio. Depindem unul de altul. Nu poti sa renunti tocmai acum, când în sfârsit lucrurile se leaga, a încheiat el ceva ce parea sa fie un discurs despre unitatea noastra indestructibila si indivizibila ca trupa.

– Sunt usor de înlocuit, am zis controlându-mi tremurul vocii.

Daca mai continua asa, ma vedeam nevoita sa-i trag un ghiont lui Rob ca sa se opreasca. Poate ca ce facea el era bine ascuns de umbra, si de neobservat pentru restul lumii, dar expresia fetei mele nu era.

– Em, nu vorbesti serios. Sa stii ca Bill regreta enorm ca te-a suparat într-atât încât sa nu mai vrei sa cânti cu noi. I-a fost frica sa vina sa vorbeasca acum cu tine, dar trebuie sa ma crezi pe cuvânt. Te rog promite-mi macar ca te mai gândesti , a zis Theo.

Abia daca îl auzeam. Mâna continua sa urce si ajunsese indecent de sus.

– Aa.

– Aa? a repetat Theo confuz.Cum adica Aa?

– Adica “DAa”, i-a tradus Rob serios. E de acord. O sa se gândeasca.

Theo a parut mai mult decât încântat, dovedind ca nu-si imaginase ca o sa fie atât de simplu sa ma convinga.

– Perfect atunci! s-a bucurat el.Vorbim mâine.

Deci iata-ma din nou în trupa.Doar din cauza unor metode neortodoxe de manipulare.

– Ce a fost asta?am întrebat dupa ce Theo s-a îndepartat îndeajuns de mult de noi.

– Pai se pare ca te-am ajutat putin în luarea unei decizii bune, mi-a spus Rob cu urma unui zâmbet în cotul gurii.

Ma pregateam sa-i spun ca un accept obtinut în felul asta nu are nici o valoare, când mi-a dat un raspuns mult mai placut, care mi-a închis gura:

– Si…, a adaugat redevenind serios. Îti dadeam o dovada ca te vreau.