Never Think

fic by Eve

Capitol experimental (scris de mine)

Posted by Eve pe Octombrie 23, 2010

Nu anunt un capitol nou din Never Think, dar anunt un capitol experimental scris de mine pentru Spini (ficul Gabriellei).

Ca să vă introduc putin in context, in caz ca nu stiti despre ce e vorba, va spun ca in acest fic toate personajele sunt umane si contemporane.  Edward si Bella sunt impreuna, dar Bella e ceva mai rebela decat cea pe care o stim din Twilight.  Ea incepe sa il banuiasca pe Emmett ca se drogheaza, asa ca se duce la o petrecere ca sa il spioneze.  La un moment dat, Edward primeste un telefon de la ea prin care il ruga sa vina sa-l ia pe Emmett de acolo, pentru ca devenise deja mult prea ametit.  Dar atunci cand ajunge Edward,  Bella se comporta foarte ciudat si nu vrea sa vina cu ei,  ci ramane la petrecere.  In masina, in drum spre casa, lui Emmett ii scapa un comentariu despre faptele nu tocmai onorabile pe care le facusera el si Bella…intr-o debara, cu putin timp in urma. Edward, din cauza socului unei asemenea vesti, pune o frana brusca. Asa se termina ultimul capitol. De aici incolo am continuat eu. Ati inteles ceva?

Daca vi se pare interesanta ideea si vreti sa cititi, gasiti varianta mea de continuare pe blogul Gabriellei sau in continuarea acestei postari.

Sper sa nu va stric impresia despre ficul Gabriellei, pentru ca i-am cam distrus personajele. Am facut un Emmett retardat, un Edward plangacios si o Bella scorpie. Ei in general sunt mult mai bine construiti in poveste, va asigur.

Enjoy!


– Abia aştept să-i văd faţa lui Carlisle când o să afle că ai buşit Volvo-ul.

Recunoşteam vocea lui Emmett dar cuvintele lui nu căpătau sens în capul meu. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşte. Ştiam doar că vocea i se auzea estompat, de parcă ne despărţea o distanţă considerabilă. Mi-am deschis ochii.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost un geam spart, la nivelul ochilor mei, periculos de aproape. M-am dat în spate din reflex şi am realizat că stătusem până atunci cu capul rezemat pe-o parte de un airbag, iar geamul pe care îl văzusem era de fapt parbrizul maşinii. Nu înţelegeam nimic. Parcă aterizasem într-un univers paralel.

Apoi mi-am adus aminte. Izbitura. Şi zgomotul puternic. Şi după? Probabil îmi pierdusem cunoştinţa.

Nu ştiam cât timp trecuse de atunci, dar părea că abia se întâmplase. Strada era complet pustie şi din capotă ieşea un fir anemic de fum.

Emmett s-a întins ca şi cum tocmai se trezise din somn şi a ieşit din maşină. Probabil că îşi revenea din starea de euforie dată de drogurile pe care le luase la petrecere. Nu părea să fi păţit nimic. Se comporta chiar neobişnuit de lucid, ţinând cont de faptul că fusesem nevoit să-l car în spate, nu cu mult timp în urmă. S-a postat în faţa maşinii, analizând pagubele.

– Cum naiba ai reuşit asta? a strigat de afara, râzând ca un idiot. Vino să vezi!

Ok, poate că nu îşi revenise complet. Ar fi putut să se arate un pic mai îngrijorat având în vedere gravitatea situaţiei.

Când m-am mişcat să deschid portiera, am simţit o durere puternică în mână. Am ignorat-o şi am ieşit.

De afară arăta chiar mai rău decât dinăuntru. Nu mai semăna deloc cu maşina mea. Era izbită de un copac şi pe jumătate căzută în şanţul de pe marginea drumului. Emmett încă râdea , o reacţie total nepotrivită în contextul în care ne aflam. A dat cu piciorul într-o roată care stătea într-o poziţie nefirească faţă de restul caroseriei.

– Termină, nu te mai atinge de ea! am strigat cuprins dintr-o dată de furie.

– Ce te stresezi aşa? Oricum e varză.

Mi-au revenit în minte cuvintele lui, mai intense şi mai dureroase decât prima dată când le auzisem „M-a legat la ochi şi m-a târât în debara…”. Nu putea fi adevărat. Acum, că mă gândeam mai bine, realizam asta. Bella nu mi-ar fi făcut aşa ceva. Lucrurile alea spuse de Emmett erau doar halucinaţiile lui nebuneşti.Vorbeau drogurile din el. Nu se întâmplase nimic între el şi Bella mea. Nu ar fi trebuit să-mi pierd firea în aşa hal încât să provoc ditamai accidentul şi să îmi distrug singur maşina.

Trebuia totuşi să întreb, încă o dată, înainte să fiu convins că eu eram cel care reacţionase exagerat:

– Ce ai spus mai devreme…nu era adevărat, nu-i aşa? Încercai să mă calci pe nervi.

Emmett s-a oprit din râs şi m-a privit dintr-o dată cu o expresie de sinceră groază. A răspuns incoerent:

– Da. Nu ştiu. Habar n-am despre ce vorbeşti. Mai bine zi-mi pe cine sunăm să ne ia de aici.

Nu mai simţisem niciodată o nevoie atât de puternică de a-mi exterioriza furia prin violenţă. Îmi venea să-l omor. Prin răspunsul lui aproape că îşi declara în mod oficial vinovăţia.

Sau poate era încă derutat şi nu-şi revenise pe deplin…Era şi asta o posibilitate.

Am oftat şi m-am rezemat de maşină, sau ce mai rămăsese din ea. Nu avea rost să insist. Trebuia în primul rând să suport consecinţele şi să mă concentrez la prezent. Restul trebuia sa mai astepte. Deci, ce fac acum?

– Eşti…bine? m-a întrebat in mod neaşteptat Emmett.

Se uita la mâna mea.

O ţineam imobilă, strânsă la piept, fiind conştient că e ceva în neregulă cu ea dar fără să vreau să risc să înfrunt durerea de a o mişca sau măcar de a mă uita la ea.

– Nu, am răspuns scurt.

Mi-am scos mobilul din buzunar, cu intenţia de a-l suna pe Carlisle. Dar simpla perspectivă de a-l auzi speriat şi îngrijorat, apoi dezamăgit când urma să afle ce s-a întâmplat, mă făcea să ezit să formez numărul.

Chiar în momentul în care eram în sfârşit pe punctul de a apăsa tasta de apelare, farurile unei maşini au luminat strada.

Şoferul a încetinit pe măsură ce se apropia, iar portiera din dreapta s-a deschis încă de dinainte ca maşina să se oprească.

Era Bella. Bella mea.

A alergat speriată spre mine şi mi s-a aruncat în braţe, aşa cum n-o mai făcuse niciodată.

M-am simţit atât de bine s-o am aproape, încât nici nu-mi mai păsa de durerea pe care mi-o provoca îmbrăţişarea ei excesiv de strânsă.

– Am văzut maşina ta…şi am crezut…, a murmurat dintr-o suflare.

A lăsat propoziţia neterminată, afundându-şi mai tare faţa în umărul meu.

– Sunt bine, am liniştit-o.

Mi-a dat drumul şi s-a întors să se uite spre Emmett.

Credeam că vrea doar să se asigure că şi el e bine, dar ceea ce a urmat a fost un schimb rapid de priviri vinovate între ei. Chiar sub ochii mei. Şi cu siguranţă asta nu se întâmpla doar în imaginaţia mea.

După o clipă, Bella s-a întors pur şi simplu cu spatele la Emmett, de parcă încerca să se autoconvingă că acesta nici măcar nu era prezent lângă noi.

Înainte să pot să îi analizez mai bine expresia, ca să înţeleg dacă aveam într-adevăr motive de suspiciune, l-am văzut pe Jacob ieşind din maşina cu care venise Bella .

Nu înţelegeam de ce preferase să mai stea la petrecere doar ca să plece cu Jacob, la scurt timp după mine şi Emmett.

Dar apoi mi-am amintit dezgustul cu care ea spusese, aproape fără să se poată uita la el: „Ia-l pe drogatul ăsta de aici”. Fusese dezgustată de Emmett sau poate de ceea ce se întâmplase între ei, într-atât încât nu suporta să-l mai vadă? Sau eu eram cel pe care nu voia să-l vadă?

Nu mă puteam gândi acum la asta.

Jacob ne-a întrebat cu ce poate să ajute.

Practic, nu mai era nimic de făcut. Volvo-ul cu siguranţă nu putea fi tractat fără maşini speciale. Nu, nu mă puteam gândi nici la asta.

Voiam doar să uit cu desăvârşire tot ce se întâmplase în ultima oră.

Din fericire Jacob s-a oferit să ocolească, pentru mine şi Emmett, ca să ne lase acasă fără să fim nevoiţi să sunăm la o oră atât de târzie la secţia locală de poliţie, sau mai rău, să-l sunăm pe Carlisle să vină să ne ia.

M-am aşezat pe bancheta din spate, iar Bella m-a urmat şi s-a strâns ca un ghem lângă mine. În timp ce ne îndepărtam, s-a uitat pe geam spre maşina mea, proaspăt transformată în acordeon, pe care o lăsam în urmă.

Era ceva schimbat la Bella. Ceva ciudat. O simţeam în tăcerea ei. Aş fi putut cu uşurinţă s-o pun pe seama faptului că se speriase adineauri, când văzuse maşina lovită şi se gândise la ce putea fi mai rău, dar ştiam că nu era numai asta. Nu era speriată, pe cât era profund tulburată de ceva anume.

Nu suportam s-o văd aşa. Simţeam o nevoie puternică s-o consolez, aşa că am ales să nu-mi mai ascult gândurile mele paranoice, încâlcite şi înveninate de gelozie. Am ales să-mi uit suspiciunile. Am mângâiat-o încet pe păr şi i-am şoptit:

– Totul e în regulă.

Emmett, de pe locul din dreapta, ne-a aruncat o privire rapidă prin oglinda retrovizoare.

Bella i-a surprins privirea dar a continuat să tacă. S-a lipit şi mai tare de mine.

De data asta nu mi-am putut abţine un geamăt atunci când s-a apăsat pe mâna mea lovită.

– Ce e? a întrebat ea, îndepărtându-se imediat.

Dar observase deja.

– Crezi că e ruptă? m-a întrebat îngrijorată, uitându-se la dezastrul pe care eu încă refuzam să-l consider o problemă.

Am dat din umeri încercând să par nepăsător.

– De fapt, ce s-a întâmplat? a întrebat Jacob de la volan. Adică, drumul era complet pustiu… Cum aţi nimerit fix în copac?

Emmett a râs, probabil aducându-şi aminte cum era să murim amândoi stâlciţi ca doi viermi. Cu adevărat hilar.

Observasem de câteva minute că Jacob îşi tot freca ochii şi îşi trăgea nasul într-un mod enervant. Abia acum îmi dădeam seama că asta putea însemna că era şi el drogat. Mai puţin decât Emmett, dar oricum… Tot ce speram acum era ca Bella să nu fi luat nimic. Ar fi fost prea de tot, având în vedere că se dusese la petrecere sub pretextul că investighează fără să se implice.

M-am concentrat pe întrebarea pe care o pusese Jacob. Cum se întâmplase accidentul?

Asta o să fie greu de explicat, m-am gândit. Toată lumea ştie că nu sunt genul de şofer iresponsabil care să păţească aşa ceva.

– Nu ştiu. Am fost neatent…, am recunoscut. Cred că Emmett a spus ceva care mi-a distras atenţia şi probabil am pierdut controlul volanului…

În loc să-mi ceară mie detalii, Bella i s-a adresat direct lui Emmett:

– Ce i-ai spus?

Avea un ton pe jumătate ameninţător, pe jumătate tremurat, care m-a lăsat complet bulversat.

– Nu mai ştiu…nu-mi amintesc, a mormăit Emmett fără să se uite spre ea.

Tensiunea dintre ei era deja palpabilă.

– Edward, ce ţi-a spus? s-a întors ea panicată spre mine.

Eram perfect conştient că nu ar fi reacţionat cu atâta disperare dacă nu ar fi avut ceva de ascuns. Deci era adevărat.

Mi s-a făcut rău în faţa certitudinii că bănuielile mele se dovedeau a fi, până la urmă, întemeiate.

Ajunsesem deja la destinaţie şi Jacob tocmai oprise maşina, aşa că am putut să ies fără să răspund la întrebare. Am auzit-o pe Bella în spatele meu rugându-l pe Jacob s-o aştepte puţin şi apoi urmându-mă pe mine şi pe Emmett pe aleea de la intrarea casei cufundate în întuneric.

Am încercat să bag cheia în broască, dar pur şi simplu nu-mi puteam controla nervii şi mai ales, ura profundă pe care o simţeam pentru Emmett. În mod clar, îl consideram pe el cel mai vinovat. Dacă mai stăteam încă o secundă în prezenţa lui şi a Bellei, mi-era teamă să nu am vreo izbucnire nervoasă.

Bella a crezut că mă comport aşa din cauza durerii din mână, aşa că s-a grăbit să-mi ia cheia şi să deschidă ea uşa în locul meu.

A intrat după noi în holul tăcut şi întunecat, iar eu nu ştiam ce ar trebui să spun ca să o fac să plece mai repede.

– Iuhuu, nu-i nimeni acasă? a strigat Emmett periculos de tare. Cred că s-au culcat cu toţii…

Era mai bine aşa. Nu eram pregătit să dau ochii cu nimeni altcineva în noaptea asta şi nici nu aveam niciun chef să dau explicaţii.

– Pot să-l trezesc eu pe Carlisle ca să-i spun că ai făcut praf maşina? Te rooog…

– Termină Emmett! Carlisle o să fie mai îngrijorat de starea lui Edward decât de afurisita aia de maşină, a replicat Bella.

– Care “stare”? am întrebat enervat. Şi nu-mi jigni maşina!

– Chiar mă întrebam pe unde sunteţi. De ce urlaţi unul la altul pe întuneric?

Cu un clic, becul de pe hol s-a aprins. Lumina bruscă şi apariţia neaşteptată a lui Carlisle în spatele nostru m-au făcut să tresar.

S-a uitat o clipă cercetător la toţi trei şi a înţeles imediat că ceva nu era în regulă. Zâmbetul euforic a lui Emmett, expresia vinovată a Bellei şi mâna mea beteagă ne-au dat probabil de gol.

– Ce s-a întâmplat?

– Ghici ce! Edward a făcut zob Volvo-ul! l-a anunţat Emmett fără ocolişuri, cu un entuziasm stupid, de copil pârâcios.

Carlisle s-a încruntat confuz spre mine, aşa că am aprobat vag din umeri, ca şi cum nu era mare lucru.

– Cum adică? m-a întrebat Carlisle destul de calm, pentru moment.

Am încercat să găsesc o formulare cât mai potrivită, dar eram foarte tentat să arunc toată vina asupra lui Emmett. Comparativ cu problema lui cu drogurile, micul meu accident era o nimica toată. Totuşi nu aveam energia necesară ca să fac faţă genului ăstuia de conversaţie.

– Explicaţiile pot să mai aştepte, a spus Bella arătând sugestiv spre mâna mea.

Atât i-a trebuit lui Carlisle ca să uite complet despre ce vorbea înainte de asta, de parcă i se activase automat în creier setarea de doctor în acţiune.

– Să văd, m-a îndemnat apropiindu-se.

Am oftat resemnat şi mi-am ridicat mâneca. Reacţia zgomotoasă de scârbă a lui Emmett mi-a dat de înţeles că orice ar fi fost, nu arata prea bine. Eu n-aveam de unde să ştiu, încă nu mă uitasem şi nici nu intenţionam s-o fac prea curând.

– Ah.

Am tras aer printre dinţi când l-am simţit pe Carlisle atingându-mi încheietura pe toate părţile şi încercând s-o mişte. Se vedea că se străduia să fie atent, dar aş fi preferat să se oprească. Mi-am strâns buzele ca să evit să îmi scape vreun posibil sunet lipsit de demnitate.

– Nu e ruptă, doar dislocată. Hai în birou.

Nu m-am obosit să comentez. L-am urmat pe Carlisle, pregătindu-mă psihic pentru ce urma. Dar în timp ce ieşeam din hol, am auzit-o pe Bella şoptind ceva nedesluşit. Emmett i-a răspuns îndeajuns de tare încât să-l aud:

– Ştie deja. Ce naiba vrei să mai fac?

Da, ştiam deja ceea ce Bella se temuse că o să aflu. Şi dacă aş fi avut puţin curaj, m-aş fi întors spre ea să-i spun asta, ca s-o scap de incertitudini. N-am făcut-o.

M-am aşezat pe un scaun din faţa biroului iar Bella şi Emmett au ales canapeaua. Simpla imagine cu ei doi stând apropiaţi, unul lângă altul, imi provoca silă. Mi-am mutat privirea, urmărindu-l pe Carlisle cum scotocea printr-un dulap.

– O să-ţi dau un analgezic, mi-a zis în timp ce umplea o seringă.

– Sub formă de pastilă…evident, am zis ironic.

M-a auzit Emmett, care a simţit nevoia să fie iar amuzant.

– Ţi-e frică de ace? Câţi ani ai Edy? Trei?

I-aş fi tras un pumn, dacă n-aş fi fost pe moment distras de înţepătura din mână. Mi-am ţinut respiraţia, aşteptând să îmi recapăt controlul.

– Ce-aţi luat? a întrebat Carlisle de parcă făcea conversaţie de complezenţă .

– Poftim?

Nu eram sigur că înţelesesem întrebarea.

– Nu mirosiţi a alcool, deci ce aţi luat?

– Nimeni n-a luat nimic! a răspuns Bella categorică, în locul meu. Doar Emmett a băut. De asta l-am chemat pe Edward să vină să-l ia de la petrecere…

M-am uitat la ea fără să o mai recunosc.

De ce minţea? De ce îl apăra? Ideea de bază a planului ei stupid fusese de la început dezvăluirea adevărului, pentru ca toată lumea să afle despre problema lui Emmett cu drogurile.

Carlisle n-a părut deloc convins dar n-a insistat. Voiam să cred că asta nu însemna că renunţase de tot la bănuieli. Nu eram totuşi prea încântat de faptul că folosise pluralul, deci mă suspecta şi pe mine. O să trebuiască să-mi construiesc apărarea.

– O să doară, m-a anunţat Carlisle.

Asta suna destul de îngrijorător, mai ales venind din partea lui. Totuşi nu vedeam instrumentul cu care avea de gând să mă tortureze. Avea mâinile libere.

M-a luat de încheietura, ceea ce a fost îndeajuns ca să mă facă să vreau să mor pe loc. N-am mai putut să mă stapânesc şi am gemut, mai tare decât ar fi permis intenţia mea iniţială de a brava.

Aveam ochii închisi, dar am auzit-o pe Bella apropiindu-se şi i-am simţit degetele strângându-mă de umăr. In loc să mă liniştească, gestul ei a avut efectul diametral opus. M-a umplut de o mânie nestăpânită. Prin asta credea ea că mă ajută cu ceva?

– Lasă-mă! am strigat la ea.

Mi-a dat drumul şi a tăcut o clipă înainte să murmure cu o voce speriată:

– Edward…orice ţi-a spus Emmett, nu e … chiar aşa.

Exact atunci a hotărât şi Carlisle că e momentul potrivit să îmi aşeze oasele la loc. M-a tras de încheietura cu o mişcare atât de scurtă şi precisă încat abia am avut timp să îmi înabuş strigătul.

Am simţit lacrimi în ochi. Mi le-am şters cu podul palmei, deloc subtil. Nu voiam să mă umilesc plângând de faţă cu Bella. Nici măcar nu ştiam dacă îmi venea să plâng pentru că ma durea ca naiba sau pentru că cea pe care o iubeam ca un idiot tocmai mă minţise în faţă, lipsită de scrupule.

M-am ridicat fără niciun cuvânt şi am ieşit din birou. Nu mai suportam nicio clipă compania ei şi a lui Emmett. Dar Bella nu înţelegea asta. A venit după mine şi m-a prins din urmă la capul scărilor.

– Te aşteaptă Jacob, i-am aruncat rece peste umăr.

– Oh nu…am uitat de Jacob, a realizat ea brusc.

Il lăsese pe Jacob s-o aştepte afara de atâta timp şi probabil că nici măcar nu avea de gând să-i ceară scuze. Cum de n-o văzusem până acum pe Bella aşa cum era ea cu adevarat? De ce îmi păruse perfectă?

– Tipic ţie. Să-ţi baţi joc de oameni fără să-ţi pese.

I-am aşteptat reacţia, sperând că reuşisem să o rănesc cu asta. Oricum nu-mi venea în minte altă replică mai dură.

– Nu spune asta, m-a rugat pierdută.

Am privit-o impasibil, fără să simt nimic. Poate că analgezicul işi facea efectul intârziat. Sau poate era ceva mai mult decât atat, ca şi cum imi piedusem complet capacitatea de a mai simţi ceva vreodată.

– Edward. Te rog.

Detaşarea ciudată care mă cuprinsese din senin, mă făcea să o vad pe Bella într-o cu totul altă lumina. In plus, mi se părea de-a dreptul ridicol dramatismul situaţiei, de parcă ne spuneam replicile într-o telenovela proastă.

– Nu cred că mai avem nimic sa ne spunem, i-am zis cu sinceritate.

Am rămas indiferent când mi-a întors spatele şi a plecat trântitind uşa de la intrare. O ieşire demnă de scena finală.

–>

Anunțuri

7 răspunsuri to “Capitol experimental (scris de mine)”

  1. Gabriela said

    prea tare poza.
    multumesc de reclama. sper sa le placa…adica sa va placa :-p

  2. vercov said

    O scena uimitoare dramatica dar si dur de reala!!!

  3. Ana-Maria said

    Si mie mi-a placut mult poza:)))
    Capitolul e foarte bine scris. Are doze de umor si dramatism bine calculate. Il ador pe Emmett, e genial. Dar si Edward e dragut in durerea lui..
    Sa mai scrii capitole experimentale! Si astept capitolul 29 din NT!>:D< :xx

  4. Deedee said

    interesesanta perspectiva;))

  5. Zoey said

    Wow! Mi-a placut mult acest capitol experimental. Chiar ca ai facut-o pe Bella o scorpie… :)) Mi-e mila de saracul Edward… 😦
    Oricum, ideea fic-ului Gabrielei pare foarte interesanta. Cred ca o sa-i citesc si eu fic-ul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: